Categorii

Cardinalul Stella: „Instrucțiunea vaticană? O alertă pentru ca parohiile să nu devină agenții de servicii”

A trecut o săptămână de la publicarea Instrucţiunii pentru parohii redactată de Congregația pentru Cler, cu titlul „Convertirea pastorală a comunităţii parohiale în slujba misiunii evanghelizatoare a Bisericii”.

Aclamat ca „o revoluție” în ambiente laice, catalizator al atenției mass-media datorită problemei „tarifare” pentru sacramente şi a laicilor care celebrează căsătorie şi înmormântări, documentul Vaticanului a ajuns sub rafalele criticilor unor episcopi, în linia întâi cei din Germania. Pentru a înţelege mai bine puncte şi idei din documentul şi cum el nu iese din urma tradiției Bisericii, Vatican Insider l-a intervievat pe cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregației pentru Cler.

Eminență, s-a vorbit despre cotitură şi despre revoluție pentru această Instrucțiune. Însă în document este specificat că nu există nicio noutate din punct de vedere legislativ. Așadar, care este cheia de lectură corectă?

Prin natura sa, o Instrucțiune nu poate produce legi noi, ci ajută la mai buna aplicare a celor existente, încercând să le facă mai clare şi indicând procedurile pentru a le respecta. Punctul documentului este în titlul său. Este esenţial de a chema la o convertire misionară care să nu fie numai a fiecărui credincios, clerici sau laici, sau a „profesioniştilor” pastoraţiei, ci care să implice în schimb comunitatea parohială ca atare, cu toate componentele sale. Deci este nevoie ca fiecare să redescopere propria vocație eclezială şi să se simtă coresponsabil a unicei misiuni evanghelizatoare, făcându-se disponibil pentru slujirile şi funcţiile care îi corespunde în cadrul comunităţii parohiale şi mai ales în domeniul misiunii evanghelizatoare a Bisericii. O Instrucțiune, s-ar putea spune, este asemenea cărturarului din Evanghelie care scoate din tezaurul – teologic, pastoral şi canonic – al Bisericii „lucruri noi şi lucruri vechi” pentru a le traduce în viaţa zilnică a poporului luli Dumnezeu.

La nivel mediatic, atenţia mare s-a concentrat asupra problemei laicilor care celebrează căsătorie şi înmormântări. Considerați reductivă această lectură?

Permiteți-mi să spun că, da, consider reductivă şi utilă numai pentru a crea titluri cu efectul atenției speciale care a fost dată temei laicilor în raport cu căsătoriile şi înmormântările. De fapt, este vorba de norme deja existente şi de posibilități care, în raport cu căsătoriile, se pot realiza când subzistă lipsa de preoţi şi diaconi, în cadrul unui dialog care implică episcopul diecezan, Conferința Episcopală şi Sfântul Scaun.

Puteți explica mai bine acest punct?

În căsătorie, celebranţii sacramentului sunt mirii, în timp ce acela care le cere să manifeste propriul consimţământ – fie el cleric sau laic – îndeplinește funcţia de „martor calificat” şi primeşte în numele Bisericii „da”-ul mirilor. În acelaşi mod, cu privire la ritul înmormântării, acesta poate avea loc şi fără celebrarea Liturghiei, iar Ritualul Roman prevede care părţi din diferitele rituri pot să fie îndeplinite şi de laici.

Așadar, care este mesajul pe care voia să-l transmită Congregația pentru Clar tratând această tematică?

Că pentru preoţi, căsătoriile şi înmormântările sunt ocazii de întâlnire cu credincioşii precum şi cu persoanele care în mod obișnuit nu frecventează Biserica, în circumstanțe puternice din punct de vedere emotiv. Faptul că există diferite alternative posibile pentru celebrarea riturilor n-ar trebui să ne facă să cădem într-un funcţionalism dezlipit de experienţa de credinţă a poporului lui Dumnezeu.

Cu noile indicații unii întrevăd riscul ca preoţii să ajungă să fie supraîncărcaţi de administrație şi birocraţie. Aşa este?

În realitate este exact opusul şi Instrucțiunea a voit să propună şi un semnal de alarmă faţă de o concepție despre parohie, existentă pe alocuri, ca „agenție” care oferă servicii de tip diferit (sacramentale, cultuale, sociale, caritative) şi nu ca o comunitate misionară, aş spune şi o „familie”, în care fiecare contribuie prin partea sa, în funcţie de vocație, carismă, disponibilitate şi competență. În această optică, preotul ar trebui să fie ajutat tocmai să nu se piardă în administrație şi birocraţie, ci să se concentreze mai degrabă asupra priorităților slujirii sale – Euharistia, vestirea Cuvântului, direcțiunea spirituală şi spovada, promovarea carității şi apropierea de credincioşi, mai ales cei mai nevoiași – însoțită de ajutorul şi stimulată de exemplul celorlalți membri ai comunităţii, clerici, consacrați şi laici. De altfel, este esenţial a aminti că subîmpărțirea de îndatoriri şi slujiri în cadrul comunităţii trebuie să se situeze într-un orizont misionar şi de evanghelizare, în aşa fel încât parohia să nu lucreze numai pentru propria „supraviețuire”, eventual regretând „timpurile frumoase”, ci să fie animată în fiecare membru al său de o dorință vie de a-l vesti pe Cristos şi de a-l mărturisi celui care s-a îndepărtat şi celui care nu l-a cunoscut niciodată.

Ce anume este nevoie pentru a realiza asta?

Ca fiecare credincios să se simtă în mod activ coresponsabil al acestei misiuni, în funcţie de posibilitățile sale concrete. În schimb lăsați-mă să spun că „vocația” spectatorului, eventual polemic şi critic al angajării altuia, cu siguranță nu vine de la Dumnezeu şi nu contribuie la evanghelizare. Parohia, atât pentru cel care o trăieşte ca individ cât şi pentru cei care participă în ea ca membri de asociații, mișcări şi grupuri, este un loc de întâlnire cu Domnul, de primire, de experiențe de credinţă trăită, chiar şi cu trudele care se experimentează uneori şi în cele mai bune familii.

Întărirea rolului parohului, cu indicația explicită că trebuie să fie vorba mereu şi numai de un preot, se poate considera un răspuns la anumite cereri reieșite în timpul Sinodului despre Amazonia?

În mod deosebit, Instrucțiunea a voit să confirme specificul parohului ca „păstor propriu” al comunităţii, reafirmând centralitatea Euharistiei ca izvor şi culme a vieţii şi a misiunii Bisericii. Ca păstor propriu, din totdeauna şi prin natura funcției sale, parohul poate să fie numai un preot, chemat să-l facă prezent sacramental pe Cristos, în mod special în Euharistie şi în Reconciliere. În acest mod, se evidenţiază trăsătura identificatoare şi specifică a slujirii sacerdotale care este caritatea pastorală, prin care preotul trăieşte propria paternitate spirituală, făcând o dăruire totală de sine ca părinte pentru Biserică şi pentru comunitatea sa. Asta nu înseamnă că parohul trebuie să facă totul singur, fără a-i asculta pe alţii sau fără a le lăsa lor spațiu pentru o creativitate şi responsabilitate personală. Însă trebuie dată atenţie să nu se reducă parohia la rangul de „filială” a unei „firme” – în acest caz dieceza – cu consecința de a putea fi „condusă” de oricine, eventual şi de grupuri de „funcționari” cu diferite competențe.

De Salvatore Cernuzio

(După Vatican Insider, 28 iulie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.