Categorii

Cardinalul şi filozoful în dialog despre Amoris laetitia

Un cardinal şi un filozof, Ennio Antonelli şi Rocco Buttiglione, se aşază în jurul unei mese şi se confruntă despre Amoris laetitia şi despre aplicarea sa. Cardinalul, fost secretar al CEI şi arhiepiscop de Firenze, a fost preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Familie din voinţa lui Benedict al XVI-lea. Filozoful este unul dintre cei mai mari cunoscători ai gândirii lui Ioan Paul al II-lea. Se naşte din această confruntare o broşură densă şi eficace de 100 de pagini cu dublă semnătură (Terapia iubirii rănite în „Amoris laetitia” [Terapia dell’amore ferito in „Amoris laetitia”, Edizioni Ares, 104 pagini]), în care autorii prezintă cu două texte distincte contribuţia lor şi o lectură atentă a documentului Papei Francisc. După indicaţiile cardinalului vicar de Roma Agostino Vallini şi recentul text al Conferinţei Episcopale din Campania, este vorba de un nou pas semnificativ pentru înţelegerea exortaţiei în afara extremismelor opuse şi a lecturilor simpliste fie ale celor care afirmă că nu s-a schimbat nimic fie ale celor care spun că totul s-a schimbat în ceea ce priveşte disciplina sacramentelor pentru persoanele care trăiesc în situaţii aşa-numite „iregulare”.

Situaţii de fragilitate

În scurta prefaţă cu dublă semnături cardinalul şi filozoful, cu privire la „situaţiile de fragilitate” ale cuplurilor, scriu: „Papa recunoaşte că în recentul Sinod despre familie a reieşit o multitudine de puncte de vedere şi de preocupări pastorale, pe care el le compară cu multele feţe ale unui «poliedru preţios». Această imagine geometrică sugerează că diferitele perspective, în măsura în care corespund realităţii, se pot armoniza între ele. Am experimentat asta noi înşine, confruntând interpretările noastre ale exortaţiei apostolice post-sinodale despre iubirea în familie. Relevând că tratarea temei celor care convieţuiesc fără căsătorie sacramentală este bazată pe distincţia dintre ordinea etică obiectivă şi responsabilitatea personală subiectivă, am putut clarifica unele afirmaţii, care sunt obiect de discuţie în lumea eclezială şi să găsim convergenţa cu privire la unele orientări pentru practică, ce ni se par echilibrate şi prudente”.

Noutatea din Amoris laetitia

În contribuţia sa, o tratare sistematică, Antonelli afirmă că „atenţia pastorală faţă de formarea conştiinţei şi faţă de responsabilitatea personală constituie noutatea principală” a documentului. În raport cu responsabilitatea persoanelor „este afirmată în mod repetat o gradualitate, care are multă incidenţă în evaluarea şi în tratamentul convieţuirilor extramatrimoniale… Una este un comportament obiectiv în mod grav dezordonat şi alta este un păcat de moarte personal. De fapt, păcatul, în afară de a fi „gravă dezordine obiectivă”, comportă şi „ştiinţă deplină” şi „consimţământ deliberat”. Atunci când condiţionările interne sau externe atenuează sau anulează responsabilitatea subiectivă, se poate întâmpla ca o persoană să continue să trăiască în harul lui Dumnezeu chiar şi într-o situaţie obiectivă marcată de eroare şi de gravă dezordine morală”. Cardinalul aminteşte că „în afara Bisericii catolice şi mai în general în afara creştinismului, în mijlocul multor erori teoretice şi practice, se poate trăi iubirea autentică şi pot să înflorească până şi sfinţi eroici şi mari mistici. În mod analog, în societatea secularizată de astăzi, în care sunt destul de răspândite ignoranţa şi imaturitatea în domeniul etico-spiritual, se poate întâlni insensibilitatea faţă de unele valori morale şi incapacitatea de a le aprecia şi a le realiza, fără ca, din cauza condiţionării culturale, să existe vinovăţie personală deplină”.

Contextul social şi condiţionările

„Trebuie să ne dăm seama – scrie Antonelli – că şi contextul social şi cultural influenţează profund conştiinţa subiectivă a persoanelor şi că de acum societatea şi cultura din Occident sunt pe larg descreştinate şi au nevoie de o nouă curajoasă şi răbdătoare evanghelizare. Ierarhia valorilor interiorizată în inimi nu corespunde foarte des adevărului obiectiv al binelui şi al răului, nici măcar printre creştinii practicanţi. De aceea prioritatea pastorală, conform Amoris laetitia, este de a îngriji, a însănătoşi, a reconstrui mentalitatea, afectivitatea, criteriile de judecată şi de acţiune în aşa fel încât să se acordeze tot mai mult cu raţiunea şi cu credinţa”. Este vorba de un drum de maturizare „care cere o angajare obositoare şi dificilă. Cei care convieţuiesc fără să fie căsătoriţi vor trebui să recunoască situaţia lor cu umilinţă”.

Deschiderile cu privire la divorţaţii recăsătoriţi

Faţă de divorţaţii aflaţi în a doua unire, recunoaşte cardinalul, Amoris laetitia pare că vrea să deschidă altă breşă”. Antonelli observă că limbajul folosit de document „este prudent şi pare că vrea să sugereze o aplicare prudentă. În unele cazuri este posibil ca într-o situaţie obiectivă de gravă dezordine morală, cum este unirea adulterină, să lipsească deplina responsabilitate subiectivă, deci păcatul de moarte. Atunci s-ar putea ajunge chiar să se acorde dezlegarea sacramentală şi admiterea la Euharistie. Mi se pare că această indicaţie foarte sobră şi nuanţată are nevoie de alte precizări şi motivări”. După ce a amintit că „numai Dumnezeu vede inima persoanelor şi că interioritatea lor spirituală” şi că „Biserica evaluează înainte de toate modul lor exterior de a trăi şi compatibilitatea lui cu Euharistia”, cardinalul sugerează că „în cazuri deosebite, pentru motive cu adevărat importante”, se pot „face excepţii, în mod analog cu ceea ce deja se face cu creştinii necatolici”. De fapt, deşi „împărtăşania euharistică în linie de principiu cere comuniunea eclezială deplină şi exprimarea coerentă vizibilă a ei, totuşi şi creştinii necatolici, în special ortodocşii, care se află în comuniune incompletă cu Biserica catolică, pot să fie admişi pe cale excepţională şi cu anumite condiţii. Aceeaşi practică pastorală, prin analogie, poate să se aplice acelora care trăiesc într-o situaţie de dezordine morală obiectivă”.

Posibilitate, nu revendicare de drepturi

Amoris laetitia, susţine cardinalul Antonelli, „nu acordă creştinului care convieţuieşte drepturi de revendicat şi nu dă preotului ordine de executat. Vorbeşte numai despre posibilitate. Decizia care trebuie luată este încredinţată discernământului prudent şi carităţii pastorale, iluminate cu înţelepciune, a preotului. În orice caz, fără nicio excepţie posibilă, înainte de a admite la Euharistie, preotul trebuie să discearnă dacă există cel puţin dispoziţiile subiective corespunzătoare. Cu privire la ele trebuie să se ajungă la o probabilitate destul de solidă, aşa încât să poată fi considerată o certitudine prudenţială”. Conştiinţa penitentului – adaugă cardinalul – „ar putea să fie dreaptă, chiar dacă, din cauza unor dificultăţi obiective, el încă nu reuşeşte să respecte norma (de exemplu, practicând continenţa sexuală), dar încearcă să facă tot posibilul pentru a depăşi dificultăţi”. În prezenţa acestor „dispoziţii subiective, preotul poate să acorde dezlegarea sacramentală şi împărtăşania euharistică, fiind de altfel conştient că este vorba despre o excepţie care nu trebuie transformată în practică obişnuită”. Pentru a evita să se dea scandal, precizează cardinalul „admiterea la sacramente să aibă loc cu circumspecţie (de exemplu, acolo unde nu sunt cunoscuţi). Acordând împărtăşania euharistică numai în cazuri excepţionale, pentru motive importante şi cu discreţie, nu se aduce prejudiciu indisolubilităţii căsătoriei şi necesarei deplinătăţi a comuniunii ecleziale, nici nu se dă aprobare convieţuirilor extramatrimoniale”.

Ghid pentru cei perplecşi

Profesorul Rocco Buttiglione, care deja a intervenit de mai multe ori cu privire la temă, fie comentând documentul, fie răspunzând la dubia celor patru cardinali, fie scoţând în evidenţă dezvoltarea gândirii Papei Wojtyła, în contribuţia sa a ales să răspundă în mod punctual la 22 de obiecţii care au fost ridicate în moduri diferite în dezbaterea care a urmat după publicarea documentului. De exemplu, la întrebarea dacă este permis în unele cazuri „să se dea dezlegare persoanelor care, deşi sunt legate de o căsătorie precedentă, convieţuiesc more uxorio şi au raporturi sexuale între ele”, răspunde: „Pare că, în lumina lui Amoris laetitia dar şi a principiilor generale ale teologiei morale, răspunsul trebuie să fie pozitiv, cel puţin în unele cazuri. Trebuie să se facă distincţie în mod clar între actul care este materie gravă de păcat, şi făptaş, care poate să se afle în condiţii care limitează responsabilitatea sa faţă de act sau, în unele cazuri deosebite, pot chiar s-o anuleze”. Buttiglione propune apoi exemplul unei femei care trăieşte în condiţii de totală dependenţă economică şi psihologică şi căreia raporturile sexuale îi sunt impuse împotriva voinţei sale. „Lipsesc aici condiţiile subiective ale păcatului (ştiinţă deplină şi consimţământ deliberat)”. Şi la obiecţia că pentru a primi dezlegarea este necesară propunerea de a nu mai păcătui filozoful răspunde: „Penitentul trebuie să aibă dorinţa de a ieşi din situaţia sa iregulară şi să se angajeze să îndeplinească acte care să-i permită să iasă efectiv. Însă este posibil ca el să nu fie în măsură să realizeze această dezlipire şi să redobândească propria suveranitate asupra sieşi imediat. Este important aici conceptul de „situaţie de păcat”, ilustrat de Ioan Paul al II-lea. Nu se poate promite în mod credibil că nu se mai comite un anumit păcat dacă se trăieşte într-o situaţie care expune la ispita irezistibilă de a-l comite. Trebuie să se angajeze, pentru a putea menţine propunerea, să iasă din situaţia de păcat”.

„Îl tratează pe Papa cu suspiciune”

După ce a examinat şi a răspuns punctual la cele 22 de obiecţii, Buttiglione oferă cititorului câteva reflecţii conclusive cu privire la criticii lui Amoris laetitia. „Se observă uneori o atitudine de neîncredere a priori, o disponibilitate de a crede orice acuză, o voinţă de a căuta semnificaţii ascunse în spatele cuvintelor al căror sens este evident şi comprehensibil cu uşurinţă. Este acuzat Papa că neagă toate adevărurile credinţei catolice pe care el nu le reafirmă explicit în acest text, în loc să situeze textul în contextul general al tradiţiei şi al învăţăturii Bisericii”. Este tratat Papa, continuă filozoful, „nu ca un învăţător al credinţei ci ca un suspect chemat să se justifice”. Alteori, mai explică Buttiglione, „nu se înţelege genul literar ales de Pontif. Papa Francisc a ales să scrie un text omiletic/pastoral, familial şi pe alocuri poetic. A-i cere un nivel de precizie corespunzător pentru un text juridic este nepotrivit. Înseamnă a intra pe o lungime de undă care nu este a lui şi a-i pune întrebări la care el nu intenţionează să răspundă. Alteori încă nu se înţeleg cheile fundamentale ale textului”.

Două erori simetrice

Iată care sunt, conform filozofului, cele două chei fundamentale de lectură pentru a înţelege Amoris laetitia: „Prima este milostivirea. Textul se adresează unor păcătoşi cărora le oferă milostivire. Multe lucruri care nu pot fi date celui care le revendică precum dreptate şi drept pot să fie acordat celui care le revendică precum milostivire. Uimeşte să vezi cum lipseşte, în unii studioşi eminenţi care au exprimat poziţii critice, dimensiunea gradualităţii (în bine ca şi în rău) şi, prin urmare, înţelegerea întregii tematici a condiţiilor subiective ale păcatului (ştiinţă deplină şi consimţământ deliberat). Lipseşte întreaga temă a circumstanţelor atenuante care nu justifică niciodată acţiunea ci diminuează şi uneori anulează vina celui care o comite”. De fiecare dată când Papa recunoaşte o circumstanţă atenuantă care diminuează vina, afirmă Buttiglione, „unii critici văd o deplină justificare care transformă o acţiune rea într-una bună. Lipseşte noţiunea (fundamentală) de păcat lesne-iertător. Este eroarea simetrică şi opusă celei din etica intenţiei. Aceea crede că intenţia făptaşului decide cu privire la calificarea morală a actului. Etica obiectivistă crede, dimpotrivă, că latura subiectivă a acţiunii este total irelevantă”.

Perspectiva clasică şi istoria

În schimb etica catolică ne arată, afirmă filozoful, „că există o materie a acţiunii care ne spune dacă actul este bun sau rău şi o latură subiectivă a acţiunii care ne spune care este nivelul de responsabilitate a subiectului pentru acea acţiune. Criticii nu iau în considerare niciodată această perspectivă, care este de altfel în întregime clasică şi este şi perspectiva sfântului Ioan Paul al II-lea”. A doua cheie de înţelegere a textului pentru Buttiglione este istoria. „Papa ne-a avertizat încă de la început: timpul valorează mai mult decât spaţiul. Mai degrabă decât să se acopere spaţii este important de a activa procese. Criticii iau în considerate mereu situaţii statice, pentru a spune dacă ele corespund sau nu regulii. În schimb, Papa ia în considerare mereu situaţii dinamice, în curs de evoluţie şi îşi pune mereu întrebarea: în ce direcţie merge schimbarea? Spre o acceptare tot mai deplină a iubirii (şi a legii) lui Dumnezeu sau spre abandonarea sa? Nu se poate judeca persoana concretă dacă nu este luată în considerare în desfăşurarea sa istorică”.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 15 martie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.