Categorii

Cardinalul Parolin se povesteşte pe sine: viaţa mea este în mâinile lui Dumnezeu

ParolinEste cel mai apropiat colaborator al Papei Francisc: cardinalul secretar de stat Pietro Parolin, din Veneto, 61 de ani la 17 ianuarie, se povesteşte pe sine la microfoanele Radioului Vatican. Vorbeşte despre vocaţia sa, despre munca sa alături de Papa, despre evenimentele din Biserică. Părintele Vito Magnogli l-a întrebat înainte de toate dacă se poate fi şi diplomaţi şi preoţi:

– Cred că da, altminteri n-aş fi aici şi n-aş fi acceptat să-mi angajez viaţa în acest domeniu aşa de „deosebit” din viaţa Bisericii. În anii de formare sacerdotală aveam cu totul alte idei cu privire la viitoarea mea slujire. Gândeam că, odată devenit preot, voi lucra în parohie sau în Seminar. De fapt, am fost, câţiva ani, vice-paroh; apoi dintr-o dată şi chiar spre surprinderea mea lucrurile s-au schimbat. I s-a cerut Episcopului meu să mă pună la dispoziţia Sfântului Scaun pentru serviciul diplomatic. Niciodată nu am găsit acest serviciu incompatibil cu slujirea sacerdotală. Înainte de toate, am căutat mereu să exercit slujirea şi în perioadele în care munca îmi lua mai mult timp. Şi apoi mi-am propus mereu să trăiesc diplomaţia ca preot şi în rolul de preot. De exemplu, în diferite ocazii am observat că, în acest rol, puteam spune un cuvânt unde alţii nu aveau glas să facă asta; un cuvânt care probabil că nu a schimbat lucrurile, dar care era important să fie spus în acel moment. Desigur, manierele de a-i ajuta pe alţii sunt multiple, dar şi prin serviciul diplomatic al Sfântului Scaun se poate vesti Evanghelia şi se poate impregna societatea cu valorile sale.

Î. – De altfel unui preot din diplomaţie nu-i lipsesc ocaziile de a exercita slujirea pastorală acolo unde trăieşte!

– Da, desigur! Aceasta a fost mereu linia pe care, aşa cum am spus, am încercat s-o urmez şi cred că este linia pe care o urmează cea mai mare parte dintre cei care desfăşoară serviciul diplomatic în Sfântul Scaun. Reprezentanţii pontificali, în limita posibilului, conjugă activităţile legate de funcţia lor cu acelea mai specific pastorale. A întâlni comunităţile creştine, a celebra pentru ele Euharistia, a administra Sacramentele, etc. au fost momentele cele mai frumoase din activitatea mea ca nunţiu apostolic în Venezuela. Îmi amintesc de ele cu atâta emoţie şi bucurie şi un pic le regret!

Î. – Şi astăzi este o linie pastorală pe care dumneavoastră o urmaţi, în pofida angajării principale, colaborator al Papei în conducerea Bisericii. Apropo, cum trăiţi această misiune cu totul deosebită?

– O trăiesc ca un har, pentru că este cu adevărat un dar mare al Domnului a fi aproape de Succesorul lui Petru în misiunea de a-i întări pe fraţi în credinţă şi a-i ţine uniţi în comuniunea Bisericii, dar o trăiesc şi ca o mare responsabilitate, pentru a fi în măsură să-i ofer o contribuţie care să fie cea mai competentă şi eficace posibil, în momentul aşa de dificil şi complex pe care-l trăieşte întreaga omenire. În afară de asta, deoarece Papa Francisc insistă mult asupra dimensiunii misionare a Bisericii şi asupra necesităţii de a-i reforma structurile, in primis Curia Romană, pentru a deveni transparenţă a lui Isus, misiunea secretarului de stat răsună pentru mine ca un apel special şi urgent de a fi un martor credibil şi de a mă pune în atitudine de convertire constantă şi sinceră. În afară de asta, aş vrea mult să fiu capabil, după exemplul Papei, să arăt mereu, şi în chestiunile mai birocratice, faţa primitoare şi milostivă a Bisericii ierarhice.

Î. – O misiune pe care fiecare preot, în locul acordat lui de Biserică, trebuie s-o desfăşoare! Aminteşte asta Papa Francisc în Mesajul pentru următoarea Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, atrăgând atenţia la darul mare este preoţia. Pentru acest dar dumneavoastră cui simţiţi că trebuie să-i mulţumiţi, desigur după „Stăpânul secerişului”?

– În viaţa mea am întâlnit persoane foarte numeroase cărora le datorez recunoştinţă, pentru că m-au ajutat să descopăr şi să trăiesc vocaţia mea la preoţie, cu cuvântul şi mai ales cu exemplul bun. Cât de mult avem nevoie de exemplul bun! De mai puţine cuvinte şi de mai mult exemplu bun! Dacă pot să indic pe cineva, aş spune că trebuie să mulţumesc înainte de toate familiei mele. Acolo, cu tata, mama şi fraţii, am experimentat o credinţă profundă, o viaţă creştină autentică, un cotidian impregnat de valori evanghelice. În pofida limitelor comune pentru orice experienţă umană şi a multelor încercări care au însoţit-o, Domnul mi-a dat cu adevărat o familie frumoasă! În al doilea rând îi spun mulţumesc parohului meu, un preot care m-a făcut să doresc să fiu ca el. Dar aş putea şi ar trebui să continui lista citând pe Episcopul care m-a hirotonit preot, Mons. Onisto, pe superiorii din Seminar, pe colegii mei, etc. Îmi amintesc că un preot venezuelean, prieten de-al meu, îmi spunea adesea, amintindu-i pe părinţii săi şi pe formatorii săi: „Nunca he encontrado un malo ejemplo”, niciodată nu am văzut în ei un exemplu rău. Simt că pot repeta şi eu astăzi aceste cuvinte!

Î. – O vocaţie dezvăluită de semne deosebite?

– Nu, n-a fost niciun semn deosebit. Mă simt foarte normal sub acest aspect. Istoria mea a fost una a unui tânăr pe care Domnul l-a chemat în circumstanţele obişnuite şi curente ale vieţii şi care a avut harul de a găsi pe cel care, în jurul lui, a ştiut să-l ajute să cultive sămânţa vocaţiei şi s-o facă să aducă rod.

Î. – De atunci au trecut 36 de ani. Între timp ce anume s-a schimbat din rolul preotului în Biserică şi în societate?

– Sociologic s-au schimbat multe lucruri. Societatea de astăzi nu este aceeaşi de ieri şi este logic deci ca şi din partea noastră să nu lipsească un efort de adaptare la noile condiţii de viaţă. Deja Papa Ioan al XXIII-lea, în urmă cu cincizeci de ani, vorbea despre „aggiornamento” (actualizare). Însă eu cred că vocaţia şi misiunea unui preot rămân mereu aceleaşi: să-l ducă pe Dumnezeu la oameni şi să-i ducă pe oameni la Dumnezeu. Şi nu la un Dumnezeu oarecare, ci la Dumnezeul lui Isus Cristos, la Dumnezeul Evangheliei. O misiune care nu se schimbă în schimbările situaţiilor sau contingenţelor istorice; o misiune care astăzi devine cu atât mai urgentă cu cât pare mai mult să se întunece orizontul credinţei şi lumea noastră pare să devină tot mai secularizată. Preotul trebuie să fie un om al lui Dumnezeu, un semn credibil şi cel mai luminos posibil al prezenţei sale de iubire şi de mântuire în lume, o punte care permite şi favorizează întâlnirea cu Acela care singur este capabil să dea sens şi semnificaţie depline vieţii, să răspundă la întrebările cele mai profunde, să înveţe să iubească şi să se dăruiască pentru toţi şi, în special, pentru cei mai săraci şi abandonaţi.

Î. – Face bine, deci, Papa Francisc să-i invite pe preoţi să se îndrepte spre periferiile geografice şi existenţiale! Însă asta ar trebui să ceară o formare adecvată!

– Papa Francisc ne trimite spre periferiile geografice şi existenţiale! Nu face altceva decât să ne amintească, simplu, că preotul, asemenea lui Cristos, în a cărui persoană el acţionează, este trimis să-i evanghelizeze pe cei săraci. Mă gândesc, aşadar, că şi formarea în Seminarii trebuie să acorde atenţie deosebită acestei dimensiuni, adică trebuie să fie în măsură să pregătească viitorii preoţi ca să-i evanghelizeze pe cei săraci (şi să se lase evanghelizaţi de cei săraci). Şi nu se poate face asta dacă nu se ţin ochii deschişi asupra condiţiilor lor de viaţă şi dacă aceste condiţii, adesea rod al nedreptăţilor, nu ne rănesc încontinuu inima… ajungând s-o facă să sângereze, ca inima lui Isus. Mie mi se pare, în această privinţă, că pericolul cel mai mare este acela pe care Papa îl denunţă în mesajul pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace 2016, abia celebrată: indiferenţa, fiică a obişnuinţei. Ca preoţi ar trebui în schimb să ne lăsăm interpelaţi de orice suferinţă, de orice durere, de orice sărăcie, atât materială cât şi spirituală. Dacă Seminarul ajută un candidat la preoţie să cultive această sensibilitate, acesta, ca preot, nu va avea dificultate să găsească manierele potrivite pentru a merge în întâmpinarea săracilor. Fac asta deja foarte mulţi confraţi, în manieră discretă şi tăcută, fără publicitate: lor aş vrea să le aduc aici un puternic omagiu, plin de admiraţie faţă de ei.

Î. – Un fenomen care nu se poate ignora, dar care nu aparţine numai epocii noastre, se referă la scandalurile care îi implică pe preoţi. Când apar în ziare se obişnuieşte să fie acuzată legea canonică a celibatului. Dumneavoastră ce părere aveţi?

– După părerea mea a trăi celibatul în societatea actuală, datorită caracteristicilor pe care toţi le cunoaştem, este mai puţin uşor faţă de odinioară. Înainte existau mult mai multe ajutoare ca să spunem aşa „externe”. Astăzi totul a devenit mai complex. Însă celibatul este şi rămâne un mare dar pe care Domnul l-a oferit Bisericii, pentru care trebuie să fim profund recunoscători, şi desigur nu este el, ca atare, cauza scandalurilor care-i implică pe preoţi. Cauze sunt imaturitatea şi fragilitatea persoanelor, răutatea lor, formarea scăzută, discernământul insuficient, etc. Unul dintre principalele eforturi care trebuie pus în aplicare este de aceea acela al unei serioase şi eficace educaţii afective, care trebuie începută în familie, însoţită de şcoală, şi să continue apoi în timpul Seminarului, care să tindă la maturizarea iubirii până la maturitatea sa, care este dăruirea de sine şi care se poate trăi în plinătate atât în forma căsătoriei cât şi în forma celibatului.

Î. – Şi în această dispoziţie intră fără îndoială slujirea spovezii. În această privinţă Papa Francisc indică drept modele doi preoţi: părintele Pius de Pietrelcina şi părintele Leopold Mandic, care au trăit în prima jumătate a secolului trecut. Mărturia lor poate să fie tradusă şi de un preot de astăzi?

– Trebuie să mărturisesc că, în faţa acestor figuri, mă aflu un pic în dificultate, pentru că timpul de care dispun nu-mi permite să exercit slujirea spovezii, care este fundamentală în viaţa preotului. Din slujirea exercitată de părintele Pius de Pietrelcina şi de părintele Leopold Mandic îi rămâne preotului de astăzi mesajul fundamental: să aprecieze şi să iubească Sacramentul spovezii, să fie disponibil să-l celebreze şi să-i dedice timpul necesar. Vorbim despre milostivire, Papa insistă aşa de mult, dar milostivirea lui Dumnezeu ajunge la noi în spovadă, ne atinge şi ne transformă. Toţi suntem păcătoşi, avem atâta nevoie de iertarea Domnului, care ne este dată prin mijlocirea Bisericii. Ce este mai frumos şi mai mângâietor decât acest Sacrament, atât pentru cel care-l primeşte cât şi pentru cel care-l administrează! Exemplul acestor doi sfinţi rămâne fundamental şi constituie o chemare de a recupera acest aspect al slujirii sacerdotale, adesea neţinut suficient în consideraţie.

Î. – Ar trebui recuperat şi concepţia însăşi de milostivire, în valenţa sa de „medicament pentru omenirea rănită”!

– Da, desigur. Noi creştinii ar trebui să facem din milostivire un principiu de viaţă socială. Dacă am reuşi să facem asta, probabil am fi capabili să schimbăm un pic faţa societăţii noastre. Mă gândesc, de exemplu, la tema depăşirii conflictelor, aşa cum o înfruntă Papa în Evangelii gaudium: conflictul face parte din realitatea noastră umană, marcată de păcat deci de dezbinare, dar, în acelaşi timp – afirmă el – este ocazie, prin recompunere, pentru a merge mai înainte, pentru a creşte, pentru a ajunge la ţinte mai înalte. Dar nu se depăşeşte conflictul dacă nu există atitudine de milostivire, mai ales în sensul iertării şi al unei atitudini de bunăvoinţă faţă de celălalt, chiar şi în limitele sale şi în greşelile sale. Medicament pentru omenirea rănită este şi milostivirea în sensul faptelor de milostenie, trupeşti şi sufleteşti, adică a veni în întâmpinare cu atitudinea samariteanului milostiv la atâtea nevoi şi necesităţi care rănesc trupul şi sufletul oamenilor.

Î. – Atitudinea de milostivire n-ar trebui să găsească un ţărm şi în celelalte religii?

– În cursul Jubileului extraordinar va trebui să se dea atenţie şi acestui aspect, aşa cum subliniază Papa în bula Misericordiae vultus. Gândul se îndreaptă mai ales spre teribilul fenomen al justificării urii şi a violenţei în numele lui Dumnezeu. Aşadar, există un spaţiu, şi aş spune mai mult, există o obligaţie pentru credincioşii din toate religiile să combată această degenerare a religiei, mărturisind concret, singuri şi mai ales împreună, că Dumnezeu este milostivire şi iubire.

Î. – Permiteţi-mi o curiozitate în încheierea acestei conversaţii. Îmi dau seama că în fotografii dumneavoastră apăreţi mereu zâmbitor. Care este secretul care vă face să fiţi senin în pofida dificultăţilor, temerilor şi problemelor din timpul nostru precum şi ale Bisericii?

– În afară un pic de caracterul, care facilitează lucrurile, simt că viaţa mea este în mâinile Domnului, că El conduce istoria mea şi istoria lumii spre tărâmuri de pace şi de mântuire, că El mă iubeşte şi că, pentru a spune cu Manzoni, nu ia niciodată o bucurie decât pentru a pregăti una şi mai mare. Şi apoi percep sprijinul rugăciunii atâtor persoane. Aşa mi-ar plăcea să merg înainte, în anii care-mi rămân, până la întâlnirea „faţă în faţă”.

(După Radio Vaticana, 9 ianuarie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.