Categorii

Cardinalul Newman: Botturi, „a crede poate să fie un comportament foarte rațional”

„A crede poate să fie un comportament foarte rațional”. Cuvânt al lui Francesco Botturi, fost profesor de filozofie morală la Universitatea Catolică din Milano, care pentru agenția SIR trasează un portret în cheie contemporană al cardinalului John Henry Newman, în ajunul canonizării, la 13 octombrie.

În gândirea lui Newman, credinţa este în raport strâns cu rațiunea: în ce mod se articulează acest raport, la nivel filozofic şi teologic, şi cum „vorbește” omului contemporan?

Pe Newman l-am putea defini şi „cântărețul” experienţei credinţei, al gândirii (filozofice şi teologice), al adevărului, al istoriei (mântuirii). Newman este important şi actual, pentru că repropune marile întrebări şi marile răspunsuri din punctul de vedere al omului ca „subiect”. În asta el este un autor „modern”, pentru că a înțeles că tot patrimoniul înţelepciunii şi al cunoașterii creştine tradiționale trebuia regândit din punctul de vedere al experienţei pe care o trăieşte subiectul uman: adevărul nu se află în sine, în faţă şi contrapus ca un obiect străin unui subiect separat, şi reciproc; mai degrabă, adevărul este legătura care unește ca lumină inteligibilă care îşi are origine în Dumnezeu. Aşadar, la capătul adevărului este mereu ceva religios, căruia spiritul uman trebuie să i se supună cu venerație.

Contextul cultural „laic” al epocii nu era desigur favorabil. Cum a acţionat Newman în această privință?

De fapt, sensibilitatea religioasă despre care am spus era contracarată de „liberalismul” filozofic, destul de răspândit din punct de vedere cultural. De aceea obiect de polemică mereu subînțeles în opera newmaniană este liberalismul, considerat exprimare a unui „spirit de necredință”, care impregnează totul. Pentru liberalism nu există transcendență a adevărului, ci numai un adevăr pe măsura limitei umane, care îşi are paradigma în rațiunea științifică. În afara acestui „raționalism” rămâne spațiu numai pentru „sentimentalism”; tot ceea ce este conținut de experienţă umană – înainte de toate religioasă şi morală – nu are adevăr, ci este numai opinie subiectivă, credinţă care trebuie pur şi simplu tolerată. În raport cu asta Eseu în ajutorul unei gramatici a asentimentului (1870) are o valoare deosebită. În faţa obiecției „liberale” cu privire la adevărul religiei care nu respectă canoanele cunoașterii științifice şi deci nu există, Newman revendică, pornind de la experienţa comună, existenţa unei cunoașteri adevărate nedemonstrative, dar totuşi nu irelevante: acea cunoaștere căreia este absolut rațional să se dea propriul „asentiment” pentru că se are încredere în izvorul său şi pentru că are sprijinul convergenței de indicii şi de probabilități. O mare parte din viaţa noastră este trăită în mod rațional la toate vârstele într-un regim de încredere. Nu există numai raționalitatea demonstrativă, care din premise deduce concluzii, ci şi raționalitatea indicativă şi mărturisitoare care induce asentimentul din semne. A crede poate să fie un comportament foarte rațional.

Primatul conștiinței, pentru Newman, are de-a face mereu cu căutarea adevărului: o poziție, a sa, care este exact contrariul relativismului propagat de „societatea lichidă”…

Desigur. Conştiinţa despre care vorbește Newman nu este simpla conștiință de sine şi nici conştiinţa morală a binelui/răului, ci este capacitatea de acces conștient şi liber la adevăr; conştiinţa după Newman este componenta subiectivă – am putea spune – a adevărului. În conștiință se desfășoară „drama” adevărului la care omul este ținut şi în care omul joacă destinele sincerității sale şi în definitiv ale demnității sale. Aşa cum spuseseră deja marii scolastici începând de la sfântul Toma de Aquino, şi pentru Newman omul este legat de conştiinţa sa. Aceasta nu este deloc loc al arbitrarului, ci al angajării responsabile cu ceea ce apare întocmai conștiinței; aşa încât şi atunci când conştiinţa ar fi în mod conștient eronată, subiectul este ținut să gândească şi să acționeze conform conștiinței sale. Este cunoscut în această privință pasajul din Scrisoare către ducele de Norfolk (1874) în care Newman afirmă: „Dacă aş fi obligat să introduc religia [ca obiect de] toast după un prânz […] voi toasta, dacă vreţi, pentru papa; totuşi mai înainte pentru conștiință, apoi pentru papa”. Nimic de-a face cu ireverența, ci cu reverența faţă de sanctuarul adevărului care este conştiinţa, pe care numai respectându-l se poate toasta cu sinceritate şi pentru papa. Este evident că toate acestea implică o profundă responsabilitate morală cu privire la respectul datorat conștiinței proprii şi a altuia şi în acelaşi timp cu privire la formarea conștiinței. Aceasta poate să fie şi eronată, dar trebuie să fie întotdeauna dreaptă. Prin această valorizare puternică a conștiinței subiective Newman combate eficient subiectivismul şi relativismul.

Newman a fost un om al timpului său, care a știut să citească şi pliurile cele mai controversate ale istoriei, nu numai personale. Există în el un soi de precursor al luptei împotriva secularismului?

Ar fi necesar un răspuns foarte articulat. Formulez numai un aspect important. Una din formele secularismului este istoricismul, ca un alt atac împotriva adevărului: schimbarea istorică dezminte orice pretenție de adevăr peren (va fi o problemă care va exploda cu „modernismul). Newman a anticipat un răspuns destul de relevant. Schimbarea istorică nu este o obiecție faţă de adevăr, ci îi revelează un aspect dinamic esenţial. În Eseu despre dezvoltarea doctrinei creştine (1846) scrie: „orice idee dacă este vitală se dezvoltă în mod necesar” şi acesta este „principiu” fundamental pentru creștinism. Astfel dogma  (definiție magisterială a adevărului catolic) nu este contrazisă de dezvoltările adevărului său, noi aspecte negândite în continuitate cu nucleul învățăturii tradiționale.

De M. Michela Nicolais

(După agenția SIR, 12 octombrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.