Categorii

Cardinalul Etchegaray şi politica întâlnirii

La 25 septembrie cardinalul Roger Etchegaray ar fi împlinit 97 de ani. S-a stins cu douăzeci de zile înainte la Cambo-les-Bains în ţinutul basc francez. S-a întors în localitatea sa, pe care o iubea cu mândrie, pentru a fi aproape de sora Maité, femeie puternică, învăţătoare generoasă. Avea un frate, mort de mult timp, preot muncitor: „sfântul familiei” – spunea cardinalul, punând în confruntare viaţa sa de grand commis al Bisericii cu aceea umilă a fratelui.

Istoria sa, dincolo de cuvintele cu ocazia morţii sale, trebuie citită cu atenţie: ajută la înţelegerea „biografiei” catolicismului contemporan. Etchegaray a fost unul din marii „montinieni” în slujba lui Ioan Paul al II-lea, precum Casaroli, Gantin, Poupard, Silvestrini şi alţii. Aceştia au format o clasă conducătoare a Bisericii, care a pus în practică dialogul propus de Ecclesiam suam.

Etchegaray a exprimat acel catolicism francez, extrovertit şi neprovincial, care s-a măsurat cu dimensiunile universale, foarte iubit de Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea. Departe de cardinalii „principi ai Bisericii”, care încă populau anii lui Pius al XII-lea şi Ioan al XXIII-lea, a refuzat stema de prelat sau motoul, pentru a evita orice ton aristocratic. Voia să fie „servitor”, animat fiind de deschidere cordială spre lume şi simplitate, dar şi de o mare grandeur manifestată în planuri ambiţioase de reformă şi de resituare a Bisericii pe scenariile contemporane.

S-a format în creuzetul neliniştii catolice franceze din război şi de după război. Preot în 1946, când apăruse experienţa preoţilor muncitori voită de cardinalul Suhard, tânărului Roger, deşi fiu al unei dieceze provinciale, îi era sete de căi noi. Era spiritul generaţiei numeroase de tineri preoţi francezi de atunci, care prelua provocarea din scrisoarea pastorală a cardinalului Suhard, Essor ou déclin de l’Eglise. Era o generaţie care visa Essor (creşterea) Bisericii. Etchegaray citise cu pasiune France, pays de mission?, convins că viitorul Bisericii şi viaţa sa se identificau cu misiunea. Pe atunci, Sfântul Oficiu afirma că era inimaginabil să se vorbească despre „ţară de misiune” pentru ţări creştine ca Franţa, a cărei identitate ar fi fost astfel slăbită.

Nu se vrea reconstruirea vieţii lui Etchegaray. El însuşi a reparcurs-o într-o carte-interviu cu Bernard Lecomte. După ce a fost vicar general al diecezei sale basce, când încă nu avea patruzeci de ani, a ajuns la Paris, mai întâi vice-secretar şi apoi secretar al conferinţei episcopale. A amintit el: „mă simţeam foarte mic în marele Paris, dar fără întârziere am început să-l străbat în lung şi în lat pentru a întâlni…”. A întâlnit o „înflorire” de personalităţi, iniţiative şi idei, ţesând o reţea de prietenii. Carisma cardinalului a fost mereu prietenia, aşa încât la masa sa romană, într-un climat cordial şi simplu, se întâlneau episcopi din lume, preşedinţi şi politicieni, intelectuali, oameni obişnuiţi, martori ai vieţii Bisericii. Discursurile nu erau formale, ci serioase şi pasionate, chiar şi critice.

De la Paris a trecut la Roma, expert la Conciliu. Aici a lansat ideea unei legături între episcopatele europene din est şi din vest, despărţite de cortina de fier. O numea (cu gustul său pentru formule) „Europa violet”, oficializată după aceea de Paul al VI-lea. Simţea cu forţă unitatea continentului, cu spirit asemănător lui Wojtyła şi de Gaulle. A vizitat Bisericile din est. L-a cunoscut pe Wojtyła în timpul studiilor romane şi l-a reîntâlnit la Conciliul al II-lea din Vatican. El, ca papă, l-a chemat la Roma în 1984 pentru a conduce Consiliul Iustitia et Pax, un dicaster-simbol post-conciliar care, sub conducerea sa, a devenit loc de ascultare a durerilor lumii, dar şi semn al prezenţei umanitare şi pacificatoare a Bisericii şi a papei. Un istoric francez, Emile Poulat, prieten al cardinalului, l-a numit „Secretariatul de Stat bis”. Legat al papei, Etchegaray a atins ţările cele mai diferite în contact cu războaie şi crize umanitare.

Nu trebuie uitat că acest om cu respiraţie universală, din 1970 până în 1983 a fost episcop de Marseille, oraş aşa de plural. A rămas un păstor, chiar şi fără dieceză, dar la dimensiunile lumii. Ba chiar a arătat că, pentru a sluji în Curie, este nevoie de pastoralitate şi umanitate, deschidere spre feţele universalului şi cultură (mă gândesc la biblioteca sa vastă). În timpul perioadei de la Marseille, Etchegaray a creat legături puternice cu ebraismul, în timp ce a vizitat Rusia (era considerat un prieten al patriarhiei de Moscova). Dar, mai ales, a făcut prima sa vizită în China în 1980. L-am întâlnit, pentru prima dată, când se întorcea din călătoria aceea: pulsa în el o mare pasiune pentru China. A muncit mult pentru a aplana dificultăţile cu guvernul chinez, pentru a atenua reticenţele vaticane, pentru a susţine catolicismul chinez rănit. Ca bătrân şi bolnav, încă visa să se întoarcă acolo.

De fapt, simţea ca misiune a sa să realizeze o politică a întâlnirii dincolo de ziduri. S-a văzut asta în ţări dificile: de la America Centrală, la Cuba, la Orientul Mijlociu, la Irakul lui Saddam Hussein, la Bosnia sfâşiată, la Uniunea Sovietică, la Vietnam sau la Ruanda genocidului. Cronologia călătoriilor sale, din 1984 până în 1998, este impresionantă: ne face să ne gândim la titlul autobiografiei sale: Am simţit bătând inima lumii. Mi-a dăruit-o cu o dedicaţie expresivă a spiritului său: „Există mereu drumuri noi de descoperit, pentru a-i descoperi pe cei săraci şi a trăi cu ei”. Preocuparea sa, după fiecare misiune, era urmarea şi se plângea de încurcăturile birocratice şi de lipsa de îndrăzneală. Pentru el, un rezultat exista mereu: prietenia personală cu ţara şi cu acela pe care l-a întâlnit. În fiecare zi, în afară de corespondenţa vastă, dedica mult timp să adune şi să decupeze personal ştiri despre ţările pe care le avea la inimă, pentru a le păstra în arhivă. L-am văzut continuând această activitate şi la nouăzeci şi şase de ani în institutul din Cambo, unde se retrăsese.

Acţiunii sale, cel puţin în parte, trebuie înscrise două evenimente majore din pontificatul lui Wojtyła: marea rugăciune interreligioasă pentru pace la Assisi în 1986, al cărei susţinător convins a fost în pofida perplexităţilor din unele sectoare curiale, realizată cu colaborarea monseniorilor Duprey şi Zago; pregătirea şi celebrarea Marelui Jubileu al anului 2000, concretizată cu ajutorul monseniorului Crescenzio Sepe.

Trăia, cu pasiune şi fără frică, schimbările istoriei, cu curiozitate de a întâlni şi a cunoaşte: „… departe de a obosi să găsească propriile frontiere vizibile – spunea el – privirea maternă a Bisericii se minunează văzând că împărăţia lui Dumnezeu o depăşeşte din toate părţile şi că ea este numai locul în care Evanghelia este… celebrată aşteptând înflorirea sa deplină”. Etchegaray simţea că trebuie să-şi îndrepte privirea dincolo de frontierele Bisericii, ba chiar să meargă mai departe – fără bagaj greu – convins că va reuşi să găsească interlocutori şi prieteni. Da, era ferm convins de forţa întâlnirii.

De Andrea Riccardi

(După L’Osservatore Romano, 24 septembrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.