Categorii

Călătoria Apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Thailanda şi Japonia (19-26 Noiembrie 2019)

Întâlnirea cu episcopii din Thailanda şi din FABC

Sanctuarul „Fericitul Nicholas Boonkerd Kitbamrung”, Bangkok

Vineri, 22 noiembrie 2019

Iubiți fraţi!

Sunt recunoscător Eminenței Sale, cardinalul Francis Xavier Kriengsak Kovithavanij, pentru cuvintele sale respectuoase de introducere şi de bun-venit. Sunt bucuros să pot fi cu voi şi să împărtășesc, chiar dacă pe scurt, bucuriile şi speranțele, inițiativele voastre şi visele voastre, precum şi provocările pe care le înfruntați ca păstori ai sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Mulţumesc pentru primirea voastră fraternă.

Întâlnirea noastră astăzi are loc în sanctuarul fericitului Nicolás Bunkerd Kitbamrung, care şi-a dedicat viaţa evanghelizării şi catehezei, formând discipoli ai Domnului, mai ales aici în Thailanda, precum şi în parte a Vietnamului şi de-a lungul frontierei cu Laos, şi a încoronat mărturia sa adusă lui Cristos cu martiriul. Să punem această întâlnire sub privirea sa, pentru ca exemplul său să stimuleze în noi un mare zel pentru evanghelizare în toate Bisericile locale din Asia şi să putem fi, tot mai mult, discipoli misionari ai Domnului; astfel Vestea Bună a sa va putea să fie răspândită ca balsam şi mireasmă în acest magnific şi mare continent.

Știu că este programată pentru anul 2020 Adunarea Generală a Federației Conferințelor Episcopale din Asia, în a cincizecea aniversare a fondării sale. O ocazie bună pentru a vizita din nou acele „sanctuare” unde se păstrează rădăcinile misionare care au marcat aceste ținuturi şi pentru a vă lăsa stimulați de Duhul Sfânt pe urmele primei iubiri; şi asta va permite să vă deschideți cu curaj, cu parresia la un viitor pe care sunteți chemaţi să-l generați şi să-l realizați, aşa încât atât Biserica precum şi societatea din Asia să beneficieze de un impuls evanghelic împărtășit şi reînnoit. Îndrăgostiți de Cristos, capabili să îndrăgostiți şi să împărtășiți această iubire.

Voi trăiți într-un continent multicultural şi multireligios, de mare frumusețe şi prosperitate, dar în acelaşi timp încercat de sărăcie şi exploatare extinse la diferite niveluri. Progresele tehnologice rapide pot deschide posibilități imense pentru a facilita viaţa, dar pot da loc şi la un consumism şi materialism crescând, în special în rândul tinerilor. Voi purtați pe umerii voștri preocupările oamenilor voștri, în faţa flagelului drogurilor şi a traficului de persoane, a necesității de a vă ocupa de un mare număr de migranţi şi refugiaţi, a condițiilor rele de muncă, a exploatării muncii îndurate de mulţi, precum şi a inegalității economice şi sociale care există între bogaţi şi săraci.

În mijlocul acestor tensiuni se află păstorul, luptând şi mijlocind cu poporul său şi pentru poporul său. De aceea cred că amintirea primilor misionari care ne-au precedat cu curaj, cu bucurie şi cu o rezistență extraordinară, va permite să măsurăm şi să evaluăm prezentul nostru şi misiunea noastră dintr-o perspectivă mult mai amplă, mult mai inovatoare. Această amintire ne eliberează, în primul rând, de a crede că timpurile trecute erau mereu mai favorabile sau mai bune pentru vestire şi ne ajută să nu ne refugiem în gânduri şi discuții sterile care ajung să ne centrăm şi să ne închidem în noi înșine, paralizând orice tip de acțiune. „Mai degrabă să învățăm de la sfinții care ne-au precedat şi au înfruntat dificultățile proprii din epoca lor” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 263) şi să ne lăsăm despuiați de tot ceea ce s-a „lipit de noi” de-a lungul drumului şi care face mai greu mersul. Suntem conștienți că există structuri şi mentalități ecleziale care pot ajunge să condiționeze negativ un dinamism evanghelizator; la fel, structurile bune folosesc atunci când există o viaţă care le animă, le susține şi le judecă. Pentru că în definitiv fără viaţă nouă şi spirit evanghelic autentic, fără fidelitatea Bisericii faţă de propria vocație, orice nouă structură se corupe în scurt timp (cf. ibid., 26) şi poate face dificil pentru inima noastră slujirea importantă a rugăciunii şi a mijlocirii. Asta ne poate ajuta, uneori, să ne reglementăm în faţa entuziasmelor imprudente de metode care au un succes aparent dar puțină viaţă.

Observând drumul misionar în aceste ținuturi, una din primele învățături primite se naște din încrederea de a ști că tocmai Duhul Sfânt este primul care merge înainte şi care cheamă: Duhul Sfânt precedă Biserica invitând-o să ajungă în toate acele puncte nodale, unde se formează noile relatări şi paradigme, să ajungă cu Cuvântul lui Isus în nucleele cele mai profunde ale sufletului orașelor (cf. ibid., 74) şi culturilor noastre. Să nu uităm că Duhul Sfânt ajunge înaintea misionarului şi rămâne cu el. Impulsul Duhului Sfânt i-a susținut şi i-a motivat pe apostoli şi pe atâția misionari să nu rebuteze niciun ținut, popor, cultură sau situaţie. N-au căutat un teren cu garanții de succes; dimpotrivă, „garanția” lor consta în certitudinea că nicio persoană şi cultură nu era a priori incapabilă să primească sămânța vieţii, fericirii şi în special a prieteniei pe care Domnul dorește să i-o dăruiască. N-au așteptat ca o cultură să fie afină sau să se sintonizeze ușor cu Evanghelia; dimpotrivă, au plonjat în acele realităţi noi, convinși de frumusețea pe care o purtau. Fiecare viaţă valorează în ochii Învățătorului. Erau îndrăzneți, curajoși, pentru că știau înainte de toate că Evanghelia este un dar de semănat în toţi şi pentru toţi, de aruncat în mijlocul tuturor: învățători ai legii, păcătoşi, vameși, prostituate, toţi păcătoșii de ieri ca şi de astăzi. Îmi place să evidențiez că misiunea, înainte de activitățile de realizat sau proiectele de pus în desfăşurare, cere o privire şi un „fler” de educat; cere o preocupare paternă şi maternă, pentru că oaia se pierde atunci când păstorul o consideră pierdută, niciodată înainte. În urmă cu trei luni, am primit vizita unui misionar francez care lucrează de aproape 40 de ani în nordul Thailandei, printre triburi. A venit cu un grup de 20-25 de persoane, toţi tați şi mame de familie, tineri, nu mai mult de 25 de ani; el însuși îi botezase, prima generație, şi acum îi boteza pe copiii lor. Cineva s-ar putea gândi: ți-ai pierdut viaţa pentru 50, 100 de persoane. Acesta a fost semănatul său, iar Dumnezeu îl mângâie făcându-l să boteze pe copiii celor pe care i-a botezat cei dintâi. Pur şi simplu, acei indigeni din nordul Thailandei el i-a trăit ca o bogăţie pentru evanghelizare. N-a considerat pierdută acea oaie, a luat-o asupra sa.

Unul din punctele cele mai frumoase ale evanghelizării este să ne dăm seama că misiunea încredinţată Bisericii nu constă numai în proclamarea Evangheliei, ci şi în a învăța să credem în Evanghelie. Câți proclamă, proclamăm, uneori, în momente de ispită, Evanghelia şi nu credem în Evanghelie! A învăța să credem în Evanghelie, să ne lăsăm transformați de ea. Constă în a trăi şi a merge în lumina Cuvântului pe care trebuie să-l proclamăm. Ne va face bine să-l amintim pe marele Paul al VI-lea: „Evanghelizatoare, Biserica începe prin a se evangheliza pe ea însăși. Comunitate de credincioşi, comunitate de speranţă trăită şi participată, comunitate de iubire fraternă, ea are nevoie să asculte încontinuu ceea ce trebuie să creadă, motivele speranţei sale, porunca nouă a iubirii” (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 15). Astfel Biserica intră în dinamica uceniciei de convertire-vestire; purificată de Domnul său, se transformă în martoră prin vocație. O Biserică în mișcare, fără frica de a coborî pe stradă şi a se confrunta cu viaţa persoanelor care i-au fost încredințate, este capabilă să se deschidă cu umilinţă Domnului şi cu Domnul să trăiască uimirea, minunăția aventurii misionare, fără necesitatea conștientă sau inconștientă de a voi să apară înainte de toate ea însăși, ocupând sau pretinzând cine ştie ce loc de proeminență. Cât de mult trebuie să învățăm de la voi, care în atâtea din țările sau regiunile voastre sunteți minorități, şi uneori minorități ignorate, împiedicate sau persecutate, şi totuşi nu vă lăsați trași sau contaminați de complexul de inferioritate sau de plânsul că nu sunteți recunoscuți! Mergeți înainte: vestiți, semănați, rugaţi-vă şi așteptați. Şi nu pierdeți bucuria!

Fraților, „uniţi cu Isus, să căutăm ceea ce caută El, să iubim ceea ce iubește El” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 267), şi să nu ne temem să facem din prioritățile sale prioritățile noastre. Voi știți foarte bine ce este o Biserică mică în persoane şi mijloace, dar arzătoare şi cu voința de a fi instrument viu al promisiunii Domnului faţă de toate persoanele din satele voastre şi din orașele voastre (cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 1). Angajarea voastră de a duce înainte rodnicia evanghelică, vestind kerygma cu faptele şi cuvintele în diferite locuri unde se află creştinii, este o mărturie care lasă semnul.

O Biserică misionară ştie că cel mai bun cuvânt al său este să se lase transformată de Cuvântul Vieţii, făcând din slujire caracteristica sa distinctivă. Nu noi dispunem de misiune, şi cu atât mai puţin strategiile noastre. Duhul este adevăratul protagonist, care încontinuu ne stimulează şi ne trimite pe noi, păcătoşi iertați, să împărtășim această comoară în vase de lut (cf. 2Cor 4,7); transformați de Duhul pentru a transforma fiecare colț unde ajungem să fim. Martiriul dăruirii zilnice şi de atâtea ori tăcute va da roadele de care au nevoie popoarele voastre.

Această realitate ne încurajează să dezvoltăm o spiritualitate foarte deosebită. Păstorul este o persoană care, înainte de toate, iubește visceral poporul său, cunoaște intoleranțele sale, fragilitățile sale şi punctele sale de forță. Misiunea este desigur iubire faţă de Cristos, dar în acelaşi timp este o pasiune pentru poporul său. Când ne oprim în faţa lui Isus răstignit, recunoaștem toată iubirea care ne restituie demnitatea şi ne susține, şi chiar acolo, dacă nu suntem orbi, începem să percepem că acea privire a lui Isus se lărgește şi se îndreaptă plină de afect şi de ardoare spre tot poporul său (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 268).

Amintim că şi noi suntem parte din acest popor; nu suntem stăpânii, suntem parte a poporului; am fost aleşi ca slujitori, nu ca patroni sau stăpâni. Asta înseamnă că trebuie fim alături de cei pe care-i slujim cu răbdare şi amabilitate, ascultându-i, respectând demnitatea lor, încurajând şi valorizând mereu inițiativele lor apostolice. Să nu pierdem din vedere faptul că multe din ținuturile voastre au fost evanghelizate de laici. Să nu clericalizăm misiunea, vă rog; şi atât mai puţin să nu-i clericalizăm pe laici. Acești laici au avut posibilitatea de a vorbi dialectul oamenilor, exercițiu simplu şi direct de înculturare nu teoretică şi nici ideologică, ci rod al pasiunii de a-l împărtăși pe Cristos. Sfântul popor credincios al lui Dumnezeu are ungerea Celui Sfânt pe care suntem chemaţi s-o recunoaștem, s-o apreciem şi s-o răspândim. Să nu pierdem acest har de a-l vedea pe Dumnezeu care acţionează în mijlocul poporului său: aşa cum a făcut înainte, o face încă şi va continua s-o facă. Îmi vine în minte o imagine care nu era în program, dar…: micul Samuel care se trezea noaptea. Dumnezeu l-a respectat pe bătrânul preot, slab de caracter, îl lăsa să facă, însă nu-i vorbea. A vorbit unui tânăr, unuia din popor.

În mod deosebit vă invit să țineți mereu ușa deschisă pentru preoţii voștri. Ușa şi inima. Să nu uităm că aproapele cel mai aproape al episcopului este preotul. Fiți aproape de ei, ascultați-i, încercați să-i susțineți în toate situațiile pe care le înfruntă, în special când îi vedeți descurajați sau apatici, care este cea mai rea dintre ispitele diavolului. Apatia, descurajarea. Şi asta faceţi-o nu ca judecători, ci ca părinți, nu ca gestionari care se folosesc de ei, ci ca autentici fraţi mai mari. Creați un climat de încredere care să favorizeze un dialog sincer, un dialog deschis, căutând şi cerând harul de a avea aceeași răbdare pe care Domnul o are cu fiecare dintre noi şi care este într-adevăr mare, este mare!

Iubiți fraţi, știu că sunt multiple întrebările pe care trebuie să le înfruntați în sânul comunităţilor voastre, fie în cotidian fie gândind la viitor. Să nu pierdem niciodată din vedere că în acel viitor, de atâtea ori nesigur pe cât şi problematic, tocmai Domnul însuși este cel care vine cu forţa Învierii transformând fiecare plagă, fiecare rană în izvor de viaţă. Să privim la ziua de mâine cu certitudinea că nu suntem singuri, că nu umblăm singuri, nu mergem singuri, El ne aşteaptă invitându-ne să-l recunoaștem mai ales la frângerea pâinii.

Să implorăm mijlocirea fericitului Nicolás şi a atâtor sfinţi misionari, pentru ca popoarele noastre să fie reînnoite cu aceeași ungere.

Dat fiind că astăzi sunteți aici numeroşi episcopi din Asia, profit de oportunitate pentru a extinde binecuvântarea şi afectul meu la toate comunitățile voastre, în mod deosebit la bolnavi şi la toţi cei care trăiesc momente de dificultate. Domnul să vă binecuvânteze, să vă ocrotească şi să vă însoțească mereu. Şi la voi, ca să vă ia de mână; şi ca voi să vă lăsați conduși de mâna Domnului şi să nu căutați alte mâini.

Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine şi să îndemnați la rugăciune pentru mine, pentru că tot ceea ce v-am spus vouă trebuie s-o spun şi mie însumi. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.