Categorii

Călătoria Apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Thailanda şi Japonia (19-26 Noiembrie 2019)

Întâlnirea cu tinerii

Catedrala „Sfânta Maria”, Tokyo

Luni, 25 noiembrie 2019

Dragi tineri,

Mulţumesc că aţi venit, mulţumesc că sunteți aici! A vedea şi a asculta energia voastră şi entuziasmul vostru îmi dă bucurie şi îmi dă speranţă. Vă sunt recunoscător pentru asta. Mulţumesc şi lui Leonardo, Miki şi Masako pentru cuvintele lor de mărturie. Este nevoie de mare curaj pentru a împărtăși ceea ce se poartă în inimă aşa cum aţi făcut voi. Sunt sigur că glasurile voastre au devenit ecou al multora din colegii voștri prezenți aici. Mulţumesc! Știu că printre voi sunt tineri de alte naționalități, unii dintre ei caută refugiu. Să învățăm să construim împreună societatea pe care o vrem pentru mâine.

Când vă privesc, pot vedea diversitatea culturală şi religioasă a tinerilor care trăiesc astăzi în Japonia, precum şi ceva din frumusețea pe care generația voastră o oferă viitorului. Prietenia dintre voi şi prezența voastră aici aminteşte tuturor că viitorul nu este „monocromatic”, ci că, dacă avem curajul, este posibil să-l privim în varietatea şi în diversitatea aporturilor pe care fiecare le poate da. Câtă nevoie are familia noastră umană să învețe să trăiască împreună în armonie şi pace fără ca să trebuiască să fim cu toții egali! Nu ne-au făcut ca niște mașini, toţi în serie. Fiecare vine din iubirea părinţilor săi şi a familiei sale, pentru aceasta toţi suntem diferiți, fiecare are o istorie de împărtășit. Avem nevoie să creștem în fraternitate, în atenţia faţă de ceilalți şi în respectarea diferitelor experiențe şi a diferitelor puncte de vedere. Această întâlnire este o sărbătoare pentru că spunem că este posibilă cultura întâlnirii, că nu este o utopie, şi că voi aveți sensibilitatea specială pentru a o duce înainte.

M-au impresionat mult întrebările pe care le-aţi pus, pentru că reflectă experiențele voastre concrete precum şi speranțele şi visele voastre pentru viitor.

Mulţumesc, Leonardo, pentru că ai împărtășit experienţa de bulism şi discriminare pe care ai îndurat-o. Sunt tot mai mulţi tinerii care găsesc curajul de a vorbi despre experiențe ca a ta. În timpurile mele, când eram tânăr, nu se vorbea niciodată despre lucruri ca acelea pe care le-a povestit Leonardo. Cel mai crud lucru al bulismului școlar este că rănește spiritul nostru şi autostima noastră în momentul în care avem mai multă nevoie de forță pentru a ne accepta şi a înfrunta noi provocări în viaţă. Uneori, victimele bulismului se acuză chiar pe ei înșiși că au fost obiective „ușoare”. Poate că s-au simţit faliți, slabi şi fără valoare, şi au ajuns la situaţii foarte dramatice: „Dacă aş fi diferit…”. Totuşi, în mod paradoxal, molestatorii, cei care fac bulismul sunt cei care sunt cu adevărat slabi, pentru că ei cred că pot afirma propria identitate făcând rău altora. Uneori atacă pe oricine îl consideră diferit şi pe care-l văd ca o amenințare. În fond, molestatorii, cei care fac bulism, sunt niște fricoși care se acoperă cu forţa. Şi în asta – fiți atenți – când auziți, vedeți că vreunul simte nevoia de a face rău altuia, de a face bulism asupra altuia, de a-l molesta, acela este cel slab. Molestatul nu este cel slab; este cel care îl molestează pe cel slab, pentru că are nevoie să se facă mare, puternic, pentru a se simți cineva. I-am spus asta lui Leonardo puţin mai înainte: când îți spun că eşti obez, spune-i: „Este mari rău să fiu slab ca tine”. Trebuie să ne unim toţi împotriva acestei culturi a budismului, toţi împreună împotriva acestei culturi a bulismului, şi să învățăm să spunem: ajunge! Este o epidemie pentru care cel mai bun medicament îl puteți găsi voi înșivă. Nu este suficient ca instituţiile educative sau adulții să folosească toate resursele pe care le au la dispoziție pentru a preveni această tragedie, ci este necesar ca între voi, între prieteni, între colegi, să vă reuniţi împreună pentru a spune: Nu! Nu bulismului, nu agresiunii faţă de celălalt. Acesta este rău! Nu există o armă mai mare pentru a se apăra de aceste acțiuni decât aceea de „a se ridica” între colegi şi prieteni şi a spune: „Ceea ce faci, bulismul, este grav”.

Cel care face bulism este un fricos şi frica este mereu dușmană a omului, pentru aceasta este dușmană a iubirii şi a păcii. Marile religii – toate religiile pe care le practică fiecare dintre noi – învaţă toleranță, învaţă armonie, învaţă milostivire; religiile nu învaţă frică, diviziune şi conflict. Pentru noi creştinii: să-l ascultăm pe Isus care spunea mereu ucenicilor săi să nu le fie frică. De ce? Pentru că dacă stăm cu Dumnezeu şi îi iubim cu Dumnezeu pe fraţii noştri, iubirea alungă teama (cf. 1In 4,18). Pentru mulţi dintre noi – aşa cum ne-ai amintit, Leonardo – a privi la viaţa lui Isus ne permite să găsim încurajare, pentru că Isus însuși știa ce înseamnă a fi disprețuit şi respins, chiar până acolo încât să fie răstignit. Știa şi ce înseamnă a fi un străin, un migrant, unul „diferit”, un marginalizat plin de Viaţă de dăruit. Leonardo, putem privi mereu la tot ceea ce ne lipsește, dar putem descoperi şi viaţa pe care suntem în măsură s-o dăm şi s-o dăruim. Lumea are nevoie de tine, nu uita asta niciodată; Domnul are nevoie de tine pentru ca tu să poți da curaj atâtora care cer astăzi o mână, pentru a-i ajuta să se ridice.

Aş vrea să spun tuturor un lucru care poate fi util în viaţă. A privi cu dispreț o persoană, a o privi de sus în jos, înseamnă a spune: „Eu sunt superior şi tu eşti inferior”. Dar există un singur mod legitim şi corect de a privi o persoană de sus în jos: pentru a o ajuta să se ridice. Dacă unul dintre noi – inclusiv eu – priveşte o persoană de sus în jos cu dispreț, valorează puţin. Dar dacă unul dintre noi priveşte o persoană de sus în jos pentru a-i întinde mâna şi a o ajuta să se ridice, acest bărbat sau această femeie este mare. Deci, când priviți o persoană de sus în jos, întrebați-vă: „Unde este mâna mea? Este ascunsă sau o ajută să se ridice”. Şi veți fi fericiți. De acord?

Şi asta comportă a învăța să dezvoltăm o calitate foarte importantă dar subevaluată: capacitatea de a dărui timp pentru alţii, de a-i asculta, de a împărtăși cu ei, a-i înţelege. Şi numai aşa vom deschide istoriile noastre şi rănile noastre la o iubire care să ne poată transforma şi să începem să schimbăm lumea care ne înconjoară. Dacă nu dăruim, dacă nu pierdem timp şi „economisim timp” cu persoanele, îl vom pierde în multe lucruri care, la sfârşitul zilei, ne vor lăsa goi şi zăpăciți. În ţara mea natală ar spune: ne umplu de lucruri până când avem indigestie. Deci, vă rog, dedicați timp familiei voastre, dedicați timp prietenilor voștri, precum şi lui Dumnezeu, rugându-vă şi meditând, fiecare conform propriei credințe. Şi dacă vă este greu să vă rugaţi, nu capitulați. O călăuză spirituală înțeleaptă a spus odată: rugăciunea constă îndeosebi în a rămâne acolo. Stai pe loc, fă spațiu pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să intre, lasă-te privit de El şi El te va umple cu pacea sa.

Şi exact asta este ceea ce ne-a spus Miki: a întrebat cum pot tinerii săi facă spațiu lui Dumnezeu într-o societate frenetică şi focalizată asupra faptului de a fi numai competitivi şi productivi. Este obișnuit a vedea că o persoană, o comunitate sau chiar o întreagă societate pot să fie foarte dezvoltate în exterior, dar cu o viaţă interioară săracă şi redusă, cu sufletul şi vitalitatea stinse; par păpuși deja făcute care n-au nimic înăuntru. Pentru ei totul este plictisitor. Există tineri care nu mai visează. Este teribil un tânăr care nu visează, un tânăr care nu face spațiu visului, pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să intre, pentru a lăsa dorințele să intre şi să fie rodnic în viaţă. Există bărbați şi femei care nu mai știu să râdă, care nu se joacă, care nu cunosc sentimentul uimirii şi surprizei. Bărbați şi femei care trăiesc ca niște fantome, inima lor a încetat să bată. De ce? Din cauza incapacității de a celebra viaţa cu alţii. Ascultați asta: voi veți fi fericiți, veți fi rodnici dacă păstrați capacitatea de a sărbători viaţa cu alţii. Câți oameni în lume sunt bogaţi din punct de vedere material, dar trăiesc ca sclavi ai unei singurătăți fără egal! Mă gândesc la singurătatea pe care o experimentează atâtea persoane, tineri şi adulți, din societățile noastre prospere, dar adesea atât de anonime. Maica Tereza, care lucra printre cei mai săraci dintre săraci, a spus odată un lucru care este profetic, un lucru prețios: „Singurătatea şi senzația de a nu fi iubiți este sărăcia cea mai teribilă”.

Poate că ne face bine să ne întrebăm: Pentru mine, care este sărăcia cea mai teribilă? Care ar fi pentru mine gradul de sărăcie mai mare? Şi dacă suntem cinstiți ne dăm seama că sărăcia cea mai mare pe care o putem avea este singurătatea şi senzația de a nu fi iubit. Înțelegeți? Este prea plictisitor discursul sau pot să merg înainte?… Este plictisitor? [Tinerii: „Nu!”]. Mai este puţin.

A combate această sărăcie spirituală este o misiunea la care suntem chemaţi toţi, iar voi, tinerii, aveți un rol special de desfășurat, pentru că se cere o mare schimbare în prioritățile noastre, în alegerile noastre. Implică să se recunoască faptul că lucrul cel mai important nu este tot ceea ce posed sau ceea ce pot să cumpăr, ci cu cine pot să împărtășesc. Nu este aşa de important să mă concentrez şi să mă întreb pentru ce trăiesc, ci pentru cine trăiesc. Învățați să vă puneți această întrebare: nu pentru ce anume trăiesc, ci pentru cine trăiesc, cu cine împărtășesc viaţa mea. Lucrurile sunt importante, însă persoanele sunt indispensabile; fără ele ne dezumanizăm, pierdem faţa, pierdem numele şi devenim un obiect în plus, probabil cel mai bun dintre toate, dar întotdeauna un obiect; şi noi nu suntem obiecte, suntem persoane. Cartea lui Ben Sirah spune: „Prietenul fidel este o protecție puternică; cine-l găsește a găsit o comoară” (6,14). Iată pentru ce este mereu important să ne întrebăm: „«Pentru cine sunt eu?». Tu eşti pentru Dumnezeu, fără îndoială. Dar El a voit ca tu să fi şi pentru alţii şi a pus în tine multe calități, inclinații, daruri şi carisme care nu sunt pentru tine, ci pentru alţii” (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 286), de împărtășit cu alţii. Nu numai a trăi viaţa, ci a împărtăși viaţa. A împărtăși viaţa.

Şi acest lucru este ceva frumos ce poți oferi lumii. Tinerii pot da ceva lumii. Dați mărturie că prietenia socială, prietenia între voi este posibilă! Speranţa într-un viitor bazat pe cultura întâlnirii, a primirii, a fraternității şi a respectului faţă de demnitatea fiecărei persoane, în special faţă de cei mai nevoiași de iubire şi înțelegere. Fără nevoia de a agresa sau a disprețui, ci învățând să se recunoască bogăția celorlalți.

O reflecţie care ne poate ajuta: pentru a ne menține vii fizic, trebuie să respirăm, este o acțiune pe care o facem fără a ne da seama, toţi respirăm în mod automat. Pentru a rămâne vii în sensul deplin şi amplu al cuvântului, trebuie să învățăm să respirăm şi spiritual, prin rugăciune, meditație, într-o mișcare internă, prin care putem să-l ascultăm pe Dumnezeu, care ne vorbește în adâncul inimii noastre. Şi avem nevoie şi de o mișcare externă, cu care ne apropiem de ceilalți cu fapte de iubire, cu fapte de slujire. Această dublă mișcare ne permite să creștem şi să recunoaștem nu numai că Dumnezeu ne-a iubit, ci că a încredințat fiecăruia dintre noi o misiune, o vocație unică şi pe care o vom descoperi în măsura în care ne dăruim altora, persoanelor concrete.

Masako ne-a vorbit despre aceste lucruri pornind de la experienţa sa de student şi de învățător. A întrebat cum pot fi ajutați tinerii să-şi dea seama de bunătatea lor şi de valoarea lor. Încă o dată, aş vrea să spun că, pentru a crește, pentru a descoperi identitatea noastră, bunătatea noastră şi frumusețea noastră interioară, nu putem să ne privim în oglindă. Au inventat atâtea lucruri, dar mulțumire fie lui Dumnezeu încă nu există selfie-uri ale sufletului. Pentru a fi fericiți, trebuie să cerem ajutor de la alţii, fotografia s-o facă altcineva, adică să ieşim din noi înșine şi să mergem spre ceilalți, în special spre cei mai nevoiași (cf. ibid., 171). Vreau să vă spun un lucru: nu priviți prea mult la voi înșivă, nu vă priviți prea mult în oglindă, pentru că riscați ca privindu-vă să se strice oglinda!

Şi aici termin: era şi timpul! Îndeosebi, vă cer să întindeți brațele prieteniei şi să-i primiți pe cei care vin, adesea după mari suferințe, să caute refugiu în ţara voastră. Cu noi este aici un mic grup de refugiaţi; primirea voastră va mărturisi că pentru mulţi pot să fie străini, însă pentru voi pot să fie considerați fraţi şi surori.

Un maestru înțelept a spus odată că pentru a crește în înţelepciune cheia nu se află atât în a găsi răspunsurile corecte, ci în a descoperi întrebările corecte. Fiecare dintre voi să se gândească: eu știu să răspund la lucruri? Știu să răspund bine la lucruri? Am răspunsurile corecte? Dacă îmi spune cineva că da, sunt bucuros pentru tine. Însă pune-ți o altă întrebare: Eu știu să pun întrebările corecte? Am o inimă neliniștită care mă face să mă întreb încontinuu cu privire la viaţă, cu privire la mine însumi, cu privire la alţii, cu privire la Dumnezeu? Cu răspunsurile corecte treceți examenul, dar fără întrebările corecte nu treceți viaţa! Voi toţi nu sunteți învățători ca Masako, dar sper ca să puteți să vă puneți cele mai bune întrebări, să vă puneți în discuție şi să-i ajutați pe alţii să-şi pună întrebări bune şi provocatoare cu privire la semnificaţia vieţii şi cu privire la modul în care putem construi un viitor mai bun pentru cei care vor veni după noi.

Dragi tineri, mulţumesc pentru atenţia voastră amicală şi mulţumesc pentru răbdare, pentru tot acest timp pe care mi l-aţi dat şi pentru că aţi împărtășit un pic din viaţa voastră. Nu acoperiți visele! Nu buimăciți visele voastre, dați spațiu viselor şi îndrăzniți să priviți la orizonturi mari, îndrăzniți să priviți ceea ce vă aşteaptă dacă veți avea curajul de a le construi împreună. Japonia are nevoie de voi, generoși, bucuroși şi entuziaști, capabili să construiți o casă pentru toţi. Vă promit că mă voi ruga pentru voi, pentru ca să creșteți în înţelepciune spirituală, pentru ca să știți să puneți întrebările corecte, pentru ca să uitaţi de oglindă şi să știți să priviți ochii celorlalți.

Vouă tuturor, familiilor voastre şi prietenilor, adresez cele mai bune urări şi binecuvântarea mea. Şi vă cer să vă amintiţi să-mi trimiteți şi urări bune şi binecuvântări. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.