Categorii

Călătoria Apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Thailanda şi Japonia (19-26 Noiembrie 2019)

Sfânta Liturghie

Stadionul de baseball, Nagasaki

Solemnitatea lui Cristos Regele Universului – Duminică, 24 noiembrie 2019

„Isuse, aminteşte-ți de mine când vei veni în împărăția ta” (Lc 23,42).

În ultima duminică a anului liturgic, unim glasurile noastre cu acela al răufăcătorului care, răstignit cu Isus, l-a recunoscut şi l-a proclamat rege. Acolo, în momentul mai puţin triumfător şi glorios, în mijlocul strigătelor de batjocură şi de umilire, acel delincvent a fost capabil să-şi ridice glasul şi să facă mărturisirea sa de credinţă. Acestea sunt ultimele cuvinte pe care Isus le ascultă şi, la rândul lor, sunt ultimele cuvinte pe care El le rostește înainte de a se încredinţa Tatălui: „Adevăr îți spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43). Trecutul sinuos al tâlharului pare, pentru o clipă, să asume o nouă semnificație: însoţeşte de aproape supliciul Domnului; şi această clipă nu face altceva decât să confirme viaţa Domnului: să ofere mereu şi pretutindeni mântuirea. Calvarul, loc de rătăcire şi de nedreptate, unde neputința şi neînțelegerea sunt însoțite de murmurarea șoptită şi indiferentă a batjocoritorilor de serviciu în faţa morții celui nevinovat, se transformă, grație atitudinii tâlharului bun, într-un cuvânt de speranţă pentru toată omenirea. Batjocurile şi strigătele de „salvează-te pe tine însuți” în faţa nevinovatului suferind nu vor fi ultimul cuvânt; dimpotrivă, vor ridica glasul celor care se lasă atinși la inimă şi aleg compasiunea ca adevărat mod pentru a construi istoria.

Astăzi vrem să reînnoim aici credinţa noastră şi angajarea noastră. Cunoaștem bine istoria eșecurilor, păcatelor şi limitelor noastre, ca tâlharul bun, dar nu vrem ca asta să determine sau să definească prezentul şi viitorul nostru. Ştim că adesea putem cădea în climatul leneș care ne face să spunem cu ușurință şi indiferență „salvează-te pe tine însuți”, şi să pierdem amintirea a ceea ce înseamnă a suporta suferința atâtor nevinovați. Aceste ținuturi au experimentat, ca puține altele, capacitatea distructivă la care poate ajunge ființa umană. De aceea, ca tâlharul bun, vrem să trăim clipa în care să putem ridica glasurile noastre şi să mărturisim credinţa noastră în apărarea şi în slujba Domnului, Nevinovatul suferind. Vrem să însoțim supliciul său, să sprijinim singurătatea sa şi abandonarea sa, şi să ascultăm, încă o dată, că mântuirea este cuvântul pe care Tatăl vrea să-l ofere tuturor: „Astăzi vei fi cu mine în paradis”.

Mântuire şi certitudine pe care le-au mărturisit curajos cu viaţa sfântul Paul Miki şi însoțitorii săi, precum şi miile de martiri care marchează moştenirea voastră spirituală. Pe urmele lor vrem să mergem, după pașii lor vrem să mergem pentru a mărturisi cu curaj că iubirea dată, jertfită şi celebrată de Cristos pe cruce este în măsură să învingă orice tip de ură, egoism, insultă şi evadare rea; este în măsură să învingă orice pesimism indolent sau bunăstare narcotizatoare, care ajunge să paralizeze orice acțiune şi alegere bună. Ne amintea asta Conciliul al II-lea din Vatican: sunt departe de adevăr cei care, știind că nu avem aici o cetate permanentă ci suntem îndreptați spre cea viitoare, cred că pentru asta putem neglija îndatoririle noastre pământești, fără a ne da seama că, tocmai datorită credinţei pe care o mărturisim, suntem ținuți să le îndeplinim aşa încât să ateste şi să manifeste noblețea vocației la care am fost chemaţi (cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 43).

Credinţa noastră este în Dumnezeul celor vii. Cristos este viu şi acţionează în mijlocul nostru, conducându-ne pe toţi la plinătatea vieţii. Este viu şi ne vrea vii. Cristos este speranţa noastră (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 1). Îl implorăm în fiecare zi: vie Împărăția ta, Doamne. Şi făcând astfel vrem ca şi viaţa noastră şi acțiunile noastre să devină o rugăciune. Dacă misiunea noastră ca discipoli misionari este de a fi martori şi mesageri a ceea ce va veni, ea nu ne permite să ne resemnăm în faţa răului şi a relelor, ci ne determină să fim plămadă a Împărăției sale oriunde ne-am afla: în familie, la locul de muncă, în societate; ne determină să fim o mică deschidere în care Duhul continuă să sufle speranţă în rândul popoarelor. Împărăția cerurilor este ținta noastră comună, o țintă care nu poate să fie numai pentru ziua de mâine, ci o implorăm şi începem s-o trăim astăzi, alături de indiferența care înconjoară şi reduce la tăcere de atâtea ori bolnavii şi invalizii noştri, bătrânii şi cei abandonați, refugiații şi muncitorii străini: ei toţi sunt sacrament viu al lui Cristos, Regele nostru (cf. Mt 25,31-46); pentru că „dacă într-adevăr am pornit din nou de la contemplarea lui Cristos, va trebui să ştim să-l descoperim mai ales pe faţa celor cu care El însuși a voit să se identifice” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 49).

În acea zi, pe Calvar, multe glasuri tăceau, atâtea altele batjocoreau; numai glasul tâlharului a știut să se ridice şi să-l apere pe nevinovatul suferind: o curajoasă mărturisire de credinţă. Revine fiecăruia dintre noi decizia de a tăcea, de a batjocori sau de a profetiza. Iubiți fraţi, Nagasaki poartă în sufletul său o rană greu de vindecat, semn al suferinței inexplicabile a atâtor nevinovați; victime lovite de războaiele de ieri dar care şi astăzi suferă datorită acestui al treilea război mondial pe bucăți. Să ne ridicăm aici glasurile noastre, într-o rugăciune comună pentru toţi cei care astăzi îndură în trupul lor acest păcat care strigă în cer, şi pentru ca să fie tot mai mulţi cei  care, ca tâlharul bun, sunt capabili să nu tacă nici să nu batjocorească, ci să profetizeze cu propriul glas o împărăție a adevărului şi a dreptății, a sfințeniei şi a harului, a iubirii şi a păcii[1].

Franciscus

[1] Cf. Liturghierul Roman, Prefață la solemnitatea lui Cristos Regele Universului.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.