Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Suedia cu ocazia comemorării comune luterano-catolice a Reformei (31 octombrie – 1 noiembrie)

papa-suedia-rugaciuneRugăciune ecumenică comună, Catedrala luterană din Lund, luni, 31 octombrie 2016

„Rămâneţi în mine şi eu în voi” (In 15,4). Aceste cuvinte, rostite de Isus în contextul Ultimei Cine, ne permit să ne apropiem de inima lui Cristos cu puţin înainte de dăruirea sa definitivă pe cruce. Putem auzi bătăile sale de iubire faţă de noi şi dorinţa sa de unitate pentru toţi cei care cred în El. Ne spune că El este viaţa adevărată şi noi suntem mlădiţele; şi că, aşa cum El este unit cu Tatăl, tot aşa noi trebuie să rămânem uniţi cu El, dacă vrem să aducem rod.

În această întâlnire de rugăciune, aici la Lund, vrem să manifestăm dorinţa noastră comună de a rămâne uniţi cu El pentru a avea viaţa. Îi cerem: „Doamne, ajută-ne cu harul tău să fim mai uniţi cu Tine pentru a da împreună o mărturie mai eficace de credinţă, speranţă şi caritate”. Este şi un moment pentru a aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru angajarea atâtor fraţi ai noştri, din diferite comunităţi ecleziale, care nu s-au resemnat cu diviziunea, ci care au menţinut vie speranţa reconcilierii dintre toţi cei care cred în unicul Domn.

Catolici şi luterani am început să mergem împreună pe calea reconcilierii. Acum, în contextul comemorării comune a Reformei din 1517, avem o nouă oportunitate de a primi un parcurs comun, care a luat formă în ultimii cincizeci de ani în dialogul ecumenic dintre Federaţia Luterană Mondială şi Biserica catolică. Nu putem să ne resemnăm cu diviziunea şi cu distanţa pe care despărţirea le-a produs între noi. Avem posibilitatea de a repara într-un moment crucial din istoria noastră, depăşind controverse şi înţelegeri greşite care adesea ne-au împiedicat să ne înţelegem unii pe alţii.

Isus ne spune că Tatăl este stăpânul viei (cf. v. 1), pe care o îngrijeşte şi o curăţă pentru ca să dea mai mult rod (cf. v. 2). Tatăl se preocupă constant de raportul nostru cu Isus, pentru a vedea dacă suntem cu adevărat uniţi cu El (cf. v. 4). Ne priveşte, şi privirea sa de iubire ne încurajează să purificăm trecutul nostru şi să lucrăm în prezent pentru a realiza acel viitor de unitate la care atât de mult tânjeşte.

Şi noi trebuie să privim cu iubire şi onestitate la trecutul nostru şi să recunoaştem eroarea şi să cerem iertare: numai Dumnezeu este judecătorul. Trebuie recunoscut cu aceeaşi onestitate şi iubire că diviziunea noastră se îndepărta de intuiţia originară a poporului lui Dumnezeu, care aspiră în mod natural să rămână unit, şi a fost în istorie perpetuată mai mult de oameni ai puterii din lumea aceasta decât prin voinţa poporului credincios, care mereu şi în orice loc are nevoie să fie condus cu siguranţa şi duioşia Bunului său Păstor. Totuşi, exista o sinceră voinţă de ambele părţi să se mărturisească şi să se apere adevărata credinţă, dar sunt conştienţi şi că ne-am închis în noi înşine de frică sau prejudecată faţă de credinţa pe care alţii o mărturisesc cu un accent şi un limbaj diferite. Papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Nu trebuie să ne lăsăm conduşi de intenţia de a ne considera judecători ai istoriei, ci numai de aceea de a înţelege mai bine evenimentele şi de a deveni purtători ai adevărului” (Mesaj adresat cardinalului Johannes Willebrands, preşedinte al Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor, 31 octombrie 1983). Dumnezeu este stăpânul viei şi cu iubire imensă o hrăneşte şi o ocroteşte; să ne lăsăm înduioşaţi de privirea lui Dumnezeu; singurul lucru pe care El îl doreşte este ca să rămânem uniţi ca mlădiţe vii cu Fiul său Isus. Cu această nouă privire la trecut nu pretindem să realizăm o corectare irealizabilă a ceea ce s-a întâmplat, ci „să povestim această istorie în mod diferit” (Comisia Luterană-Catolică Romană pentru unitate, De la conflict la comuniune, 17 iunie 2013, 16).

Isus ne aminteşte: „Fără mine nimic nu puteţi face” (In 15,5). El este cel care ne susţine şi ne încurajează să căutăm modurile pentru a face unitatea o realitate tot mai evidentă. Fără îndoială, despărţirea a fost un imens izvor de suferinţe şi de neînţelegeri; dar în aceleaşi timp ne-a făcut să conştientizăm cu sinceritate că fără El nu putem face nimic, dându-ne posibilitatea de a înţelege mai bine unele aspecte ale credinţei noastre. Cu recunoştinţă recunoaştem că Reforma a contribuit să se dea mai mare centralitate Sfintei Scripturi în viaţa Bisericii. Prin ascultarea comună a Cuvântului lui Dumnezeu în Scripturi, dialogul dintre Biserica catolică şi Federaţia Luterană Mondială, a cărei a 50-a aniversare o celebrăm, a făcut paşi importanţi. Să-i cerem Domnului ca să ne menţină uniţi Cuvântul său, pentru că el este izvor de hrană şi de viaţă; fără inspiraţia sa nu putem face nimic.

Experienţa spirituală a lui Martin Luter ne interpelează şi ne aminteşte că nu putem face nimic fără Dumnezeu. „Cum pot să am un Dumnezeu milostiv?”. Aceasta este întrebarea care îl chinuia constant pe Luter. De fapt, chestiunea raportului corect cu Dumnezeu este chestiunea decisivă a vieţii. Cum se ştie, Luter l-a descoperit pe acest Dumnezeu milostiv în Vestea Bună a lui Isus întrupat, mort şi înviat. Cu conceptul de „numai prin har divin” ne este amintit că Dumnezeu are mereu iniţiativa şi că precede orice răspuns uman, chiar în momentul în care încearcă să trezească acest răspuns. Deci doctrina justificării exprimă esenţa existenţei umane în faţa lui Dumnezeu.

Isus mijloceşte pentru noi ca mediator la Tatăl şi îl roagă pentru unitatea discipolilor săi „pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Asta e ceea ce ne întăreşte şi ne determină să ne unim cu Isus pentru a cere asta cu insistenţă: „Dă-ne darul unităţii pentru ca lumea să creadă în puterea milostivirii tale”. Aceasta este mărturia pe care lumea o aşteaptă de la noi. Creştini fiind vom fi mărturie credibilă a milostivirii în măsura în care iertarea, reînnoirea şi reconcilierea vor fi o experienţă zilnică între noi. Împreună putem vesti şi manifesta concret şi cu bucurie milostivirea lui Dumnezeu, apărând şi slujind demnitatea oricărei persoane. Fără această slujire adusă lumii şi în lume, credinţa creştină este incompletă.

Luterani şi catolici să ne rugăm împreună în această catedrală şi să fim conştienţi că fără Dumnezeu nu putem face nimic; să cerem ajutorul său pentru a fi mădulare vii unite cu El, mereu nevoiaşi de harul său pentru a putea duce împreună Cuvântul său lumii, care are nevoie de duioşia sa şi de milostivirea sa.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.