Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Panama cu ocazia celei de-A XXXIV-A Zi Mondială A Tineretului (23-28 ianuarie 2019)

Veghea cu tinerii

Campo San Juan Pablo II – Metro Park, sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Dragi tineri, bună seara!

Am văzut acest spectacol frumos despre Pomul Vieţii care ne arată cum viaţa pe care Isus ne-o dăruieşte este o istorie de iubire, o istorie de viaţă care doreşte să se amestece cu a noastră şi să-şi înfigă rădăcinile în pământul fiecăruia. Acea viaţă nu este o mântuire agăţată „în nori” aşteptând să fie descărcată, nici o nouă „aplicaţie” de descoperit sau un exerciţiu mintal rod al tehnicilor de creştere personală. Viaţa pe care ne-o oferă Dumnezeu nu este nici un tutorial cu care să învăţăm ultima noutate. Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte este o invitaţie de a face parte dintr-o istorie de iubire care se împleteşte cu istoriile noastre; care trăieşte şi vrea să se nască printre noi pentru ca să putem da rod acolo unde suntem, cum suntem şi cu cine suntem. Acolo vine Domnul să planteze şi să se planteze; El este primul care spune „da” vieţii noastre, El este mereu primul. Este primul care spune „da” istoriei noastre şi doreşte ca şi noi să spunem „da” împreună cu El. El ne precede mereu, este primul.

Şi astfel a surprins-o pe Maria şi a invitat-o să facă parte din această istorie de iubire. Fără îndoială, tânăra din Nazaret nu apărea în „reţelele sociale” ale epocii, ea nu era o influencer, însă fără a voi asta şi fără a căuta asta a devenit femeia care a avut cea mai mare influenţă în istorie.

Şi putem să-i spunem ei, cu încredere de fii: Maria, „influencer” a lui Dumnezeu. Cu puţine cuvinte a avut curajul să spună „da” şi să se încreadă în iubire, să se încreadă în promisiunile lui Dumnezeu, care este unica forţă capabilă să reînnoiască, să facă noi toate lucrurile. Şi noi toţi, astăzi, avem ceva de reînnoit înăuntru. Astăzi trebuie să lăsăm ca Dumnezeu să reînnoiască ceva în inima noastră. Să ne gândim un pic: ce anume vreau eu ca Dumnezeu să reînnoiască în inima mea?

Impresionează mereu forţa „da”-ului Mariei, tânără. Forţa acelui „fie mie” pe care l-a spus îngerului. A fost un lucru diferit de o acceptare pasivă sau resemnată. A fost ceva diferit de un „da” ca şi cum ar spune: „Bine, să încercăm să vedem ce se întâmplă”. Maria nu cunoştea această expresie: să vedem ce se întâmplă. Era hotărâtă, a înţeles despre ce era vorba şi a spus „da”, fără ocolişuri. A fost ceva mai mult, ceva diferit. A fost „da”-ul celui care vrea să se implice şi să rişte, al celui care vrea să parieze totul, fără altă garanţie decât certitudinea de a şti că este purtătoare a unei promisiuni. Şi vă întreb pe fiecare dintre voi: vă simţiţi purtători ai unei promisiuni? Ce promisiune port în inimă, de dus înainte? Maria, fără îndoială, avea să aibă o misiune dificilă, însă dificultăţile nu erau un motiv pentru a spune „nu”. Desigur că avea să aibă complicaţii, dar nu vor fi aceleaşi complicaţii care există atunci când laşitatea ne paralizează datorită faptului că nu este totul clar pentru noi sau asigurat cu anticipaţie. Maria n-a cumpărat o asigurare pe viaţă! Maria a intrat în joc şi pentru aceasta este puternică, pentru aceasta este o influencer, este influencer a lui Dumnezeu! „Da”-ul şi dorinţa de a sluji au fost mai puternice decât îndoielile şi decât dificultăţile.

În această seară ascultăm şi cum „da”-ul Mariei răsună şi se înmulţeşte din generaţie în generaţie. Mulţi tineri, după exemplul Mariei riscă şi pariază, conduşi de o promisiune. Mulţumim, Erika şi Rogelio, pentru mărturia pe care ne-aţi dăruit-o. Au fost curajoşi aceştia doi! Merită aplauze. Mulţumim! Aţi împărtăşit temerile voastre, dificultăţile, tot riscul trăit înainte de naşterea lui Ines. La un moment dat aţi spus: „Pe noi părinţii, din diferite motive, ne costă mult să acceptăm venirea unui copil cu vreo boală sau dezabilitate”, lucrul acesta este sigur, este de înţeles. Dar lucrul surprinzător a fost atunci când aţi adăugat: „Când s-a născut fiica noastră am decis s-o iubim cu toată inima noastră”. Înainte de venirea sa, în faţa tuturor veştilor şi dificultăţilor care se prezentau, aţi luat o hotărâre şi aţi spus ca Maria „fie nouă”, aţi hotărât s-o iubiţi. În faţa vieţii fiicei voastre fragile, lipsite de apărare şi care avea nevoie de răspunsul vostru, răspunsul lui Erika şi Rogelio a fost: „da”, şi aşa o avem pe Ines. Voi aţi avut curajul de a crede că lumea nu este numai pentru cei puternici! Mulţumim!

A spune „da” Domnului înseamnă a avea curajul de a îmbrăţişa viaţa aşa cum vine, cu toată fragilitatea şi micimea sa şi de multe ori chiar şi cu toate contradicţiile sale şi lipsurile de sens, cu aceeaşi iubire cu care ne-au vorbit Erika şi Rogelio. A lua viaţa aşa cum vine. Înseamnă a îmbrăţişa patria noastră, familiile noastre, prietenii noştri aşa cum sunt, şi cu fragilităţile şi micimile lor. A îmbrăţişa viaţa se manifestă şi atunci când spunem bun-venit la tot ceea ce nu este perfect, la tot ceea ce nu este curat nici distilat, dar din această cauză nu mai puţin demn de iubire. Oare vreunul datorită faptului că este neputincios sau fragil nu este vrednic de iubire? Vă întreb: un neputincios, o persoană neputincioasă, o persoană fragilă, este vrednică de iubire? [răspund: da!]. Nu se aude bine… [mai tare: da!]. Aţi înţeles. O altă întrebare, să vedem cum răspundeţi. Vreunul, datorită faptului că este străin, că a greşit, că este bolnav sau într-o închisoare, este vrednic de iubire? [răspund: da!]. Aşa a făcut Isus: l-a îmbrăţişat pe lepros, pe orb şi pe paralitic, l-a îmbrăţişat pe fariseu şi pe păcătos. L-a îmbrăţişat pe tâlhar pe cruce şi i-a îmbrăţişat şi i-a iertat chiar şi pe cei care-l răstigneau.

De ce? Pentru că numai ceea ce se iubeşte poate să fie mântuit. Tu nu poţi mântui o persoană, nu poţi salva o situaţie, dacă n-o iubeşti. Numai ceea ce se iubeşte poate să fie mântuit. Repetăm asta? [împreună] Numai ceea ce se iubeşte poate să fie mântuit. Încă o dată! [tinerii: „Numai ceea ce se iubeşte poate să fie mântuit”]. Nu uitaţi asta. Pentru aceasta noi am fost mântuiţi de Isus: pentru că ne iubeşte şi nu poate să renunţe la asta. Putem să-i facem orice lucru, dar El ne iubeşte, şi ne mântuieşte. Pentru că numai ceea ce se iubeşte poate să fie mântuit. Numai ceea ce se îmbrăţişează poate să fie transformat. Iubirea Domnului este mai mare decât toate contradicţiile noastre, decât toate fragilităţile noastre şi decât toate meschinăriile noastre. Însă tocmai prin contradicţiile, fragilităţile şi meschinăriile noastre El vrea să scrie această istorie de iubire. L-a îmbrăţişat pe fiul risipitor, l-a îmbrăţişat pe Petru după renegările sale şi ne îmbrăţişează mereu, mereu, mereu după căderile noastre ajutându-ne să ne ridicăm şi să stăm din nou în picioare. Pentru că adevărata cădere – atenţie la asta – adevărata cădere, aceea care poate să ne ruineze viaţa, este să rămânem la pământ şi să nu ne lăsăm ajutaţi. Există un cântec alpin foarte frumos, pe care-l cântă în timp ce urcă pe munte: „În arta escaladării, victoria nu se află în a nu cădea, ci în a nu rămâne căzut”. A nu rămâne căzut! A da mâna, pentru ca să te ridice. A nu rămâne căzut.

Primul pas constă în a nu ne fi frică să primim viaţa aşa cum vine, a nu ne fi frică să îmbrăţişăm viaţa aşa cum este. Acesta este pomul vieţii pe care l-am văzut astăzi [în timpul veghii].

Mulţumim, Alfredo, pentru mărturia ta şi curajul de a o împărtăşi cu noi toţi. M-a emoţionat mult când ai spus: „Am început să lucrez pe un şantier până când s-a terminat proiectul. Fără angajare lucrurile au luat o altă culoare: fără şcoală, fără ocupaţie şi fără loc de muncă”. Rezumăm asta în patru „fără” prin care viaţa noastră rămâne fără rădăcini şi se usucă: fără loc de muncă, fără instruire, fără comunitate, fără familie. Adică o viaţă fără rădăcini. Fără loc de muncă, fără instruire, fără comunitate şi fără familie. Aceşti patru „fără” ucid.

Este imposibil ca unul să crească dacă nu are rădăcini puternice care să-l ajute să stea bine în picioare şi alipit de pământ. Este uşor să ne risipim atunci când nu avem unde să ne alipim, unde să ne fixăm. Aceasta este o întrebare pe care noi adulţii suntem ţinuţi să ne-o adresăm, noi adulţii care suntem aici, ba chiar, este o întrebare pe care voi trebuie să v-o adresaţi, voi tinerii va trebui să ne-o adresaţi nouă adulţilor, şi noi vom avea obligaţia de a vă răspunde: ce rădăcini vă dăm vouă?, ce baze vă oferim pentru a vă construi ca persoane? Este o întrebare pentru noi adulţii. Cât de uşor este a-i critica pe tineri şi a petrece timpul murmurând, dacă îi privăm de oportunităţi de muncă, educative şi comunitare de care să se agaţe şi să viseze viitorul! Fără instruire este greu de visat un viitor; fără loc de muncă este foarte greu de visat viitorul; fără familie şi fără comunitate este aproape imposibil a visa viitorul. Pentru că a visa viitorul înseamnă a învăţa să răspund nu numai de ce trăiesc, ci pentru cine trăiesc, pentru cine merită să-mi dedic viaţa. Şi asta trebuie să favorizăm noi adulţii, dându-vă loc de muncă, instruire, comunitate, oportunitate.

Aşa cum ne spunea Alfredo, când unul se dezleagă şi rămâne fără loc de muncă, fără instruire, fără comunitate şi fără familie, la sfârşitul zile se simte gol şi ajunge să umple acel gol cu orice lucru, cu orice lucru urât. Pentru că de acum nu ştim pentru cine să trăim, să luptăm şi să iubim. Pe adulţii care sunt aici, şi pe cei care ne văd, îi întreb: ce anume faci tu pentru a genera viitor, voinţă de viitor în tinerii de astăzi? Eşti capabil să lupţi pentru ca să aibă instruire, pentru ca să aibă loc de muncă, pentru ca să aibă familie, pentru ca să aibă comunitate? Fiecare dintre noi cei mari, să răspundă în inima sa.

Îmi amintesc că odată, vorbind cu nişte tineri, unul m-a întrebat: „De ce astăzi atâţia tineri nu se întreabă dacă Dumnezeu există sau le este greu să creadă în El şi evită să se angajeze în viaţă?”. Şi eu am răspuns: „Şi voi, ce părere aveţi?”. Printre răspunsurile care au apărut în conversaţie îmi amintesc de unul care mi-a atins inima şi este legat de experienţa pe care Alfredo a împărtăşit-o: „Părinte, mulţi dintre ei simt că, puţin câte puţin, pentru ceilalţi ei au încetat să existe, se simt de multe ori invizibili”. Mulţi tineri simt că au încetat să existe pentru ceilalţi, pentru familie, pentru societate, pentru comunitate…, şi atunci, de multe ori se simt invizibili. Este cultura abandonării şi a lipsei de consideraţie. Nu spun că toţi, dar mulţi simt că nu au de dat mult sau nimic pentru că nu au spaţii reale să pornească de la care să se simtă interpelaţi. Cum vor gândi că Dumnezeu există dacă ei înşişi, aceşti tineri de mult timp au încetat să existe pentru fraţii lor şi pentru societate? Astfel îi determinăm să nu privească spre viitor şi să cadă pradă oricăror droguri, oricărui lucru care îi distruge. Putem să ne întrebăm: ce fac eu cu tinerii pe care-i văd? Îi critic, sau nu mă interesează? Îi ajut, sau nu mă interesează? Este adevărat că pentru mine au încetat să existe de multe timp?

Ştim bine, nu este suficient a sta toată ziua conectaţi pentru a ne simţi recunoscuţi şi iubiţi. A mă simţi considerat şi invitat la ceva este mai mare decât a fi „în reţea”. Înseamnă a găsi spaţii în care cu mâinile voastre, cu inima voastră şi cu capul vostru puteţi să vă simţiţi parte a unei comunităţi mai mari care are nevoie de voi şi de care şi voi, tinerilor, aveţi nevoie.

Şi asta au înţeles bine sfinţii. Mă gândesc de exemplu la don Bosco [tinerii aplaudă] care n-a mers să-i caute pe tineri în vreun loc îndepărtat sau special – se vede că aici sunt cei care-l iubesc pe don Bosco, aplauze! Don Bosco n-a mers să-i caute pe tineri în vreun loc îndepărtat sau special; pur şi simplu a învăţat să privească, să vadă tot ceea ce se întâmpla în jurul oraşului şi să privească asta cu ochii lui Dumnezeu şi, astfel, a fost uimit de sute de copii şi de tineri abandonaţi fără şcoală, fără loc de muncă şi fără mâna prietenă a unei comunităţi. Mulţi oameni trăiau în acel oraş şi mulţi îi criticau pe acei tineri, însă nu ştiau să-i privească cu ochii lui Dumnezeu. Tinerii trebuie priviţi cu ochii lui Dumnezeu. El a făcut asta, don Bosco, a ştiut să facă primul pas: să îmbrăţişeze viaţa aşa cum se prezintă; şi, pornind de aici, nu i-a fost frică să facă al doilea pas: să creeze cu ei o comunitate, o familie în care cu muncă şi studiu să se simtă iubiţi. A da rădăcini de care să se agaţe pentru a putea ajunge la cer. Pentru a putea fi cineva în societate. A le da lor rădăcini de care să se agaţe pentru a nu fi dărâmaţi de primul vânt care vine. Asta a făcut don Bosco, asta au făcut sfinţii, asta fac comunităţile care ştiu să-i privească pe tineri cu ochii lui Dumnezeu. Sunteţi în stare, voi cei mari, să-i priviţi pe tineri cu ochii lui Dumnezeu?

Mă gândesc la atâtea locuri din America Latină a noastră care promovează ceea ce numesc familie mare casă a lui Cristos care, cu acelaşi spirit din alte centre, încearcă să primească viaţa aşa cum vine în totalitatea şi complexitatea sa, pentru că ştiu că „este şi pentru copac speranţă: dacă este tăiat, înverzeşte din nou şi lăstarii lui nu încetează” (Iob 14,7).

Şi mereu putem „să ne reînnoim şi să dăm lăstari”, mereu putem începe din nou atunci când este o comunitate, căldura unei case unde să se înfigă rădăcini, care oferă încrederea necesară şi pregăteşte inima să descopere un orizont nou: orizont de fiu iubit, căutat, găsit şi dăruit pentru o misiune. Domnul devine prezent prin intermediul feţelor concrete. A spune „da” ca Maria acestei istorii de iubire înseamnă a spune „da” să fim instrumente pentru a construi, în cartierele noastre, comunităţi ecleziale capabile să parcurgă străzile oraşului, să îmbrăţişeze şi să ţese noi relaţii. A fi un „influencer” în secolul al XXI-lea înseamnă a fi păzitori ai rădăcinilor, păzitori ai tot ceea ce împiedică să devină viaţa noastră „gazoasă”, viaţa noastră să se evaporeze în nimic. Voi adulţilor, sunteţi păzitori ai tot ceea ce permite să ne simţim parte unii ai altora, păzitori ai tot ceea ce ne face să ne simţim că aparţinem unii altora.

Aşa a trăit Nirmeen la ZMT din Cracovia. Am întâlnit o comunitate vie, bucuroasă, care i-a venit în întâmpinare, i-a dat un sentiment de apartenenţă, aşadar de identitate, şi i-a permis să trăiască bucuria pe care o comunică faptul că l-a întâlnit pe Isus. Nirmeen îl evita pe Isus, îl evita, stătea la distanţă, până când cineva a făcut-o să înfigă rădăcini, i-a dat o apartenenţă şi acea comunitate i-a dat curajul de a începe acest drum pe care ea ni l-a relatat.

Un sfânt – latinoamerican – s-a întrebat odată: „Progresul societăţii va fi numai pentru a ajunge să se aibă ultimul model de maşină sau a cumpăra ultima tehnologie de pe piaţă? În asta constă toată măreţia omului? Nu există nimic mai mult decât pentru a trăi pentru asta?” (Sf. Alberto Hurtado, Meditación de Semana Santa para jóvenes, 1946). Eu vă întreb, pe voi tinerilor: voi vreţi această măreţie? Sau nu? [„Nu”] Sunteţi nesiguri… Aici nu se aude bine, ce se întâmplă?… [„Nu!”]. Măreţia nu înseamnă numai a avea ultimul model de maşină sau a cumpăra ultima tehnologie de pe piaţă. Voi aţi fost creaţi pentru ceva mai mare! Maria a înţeles asta şi a spus: „Fie mie!”. Erika şi Rogelio au înţeles asta şi au spus: „Fie nouă!”. Alfredo a înţeles asta şi a spus: „Fie mie!”. Nirmeen a înţeles asta şi a spus: „Fie mie!”. I-am ascultat aici. Prieteni, vă întreb: Sunteţi dispuşi să spuneţi „da”? [„Da!”]. Acum răspundeţi, aşa îmi place mai mult! Evanghelia ne învaţă că lumea nu va fi mai bună pentru că vor fi mai puţine persoane bolnave, mai puţine persoane slabe, mai puţine persoane fragile sau bătrâne de care să ne ocupăm şi nici pentru că vor fi mai puţini păcătoşi, nu, nu va fi mai bună pentru asta. Lumea va fi mai bună atunci când vor fi mai multe persoanele care, ca aceşti prieteni care ne-au vorbit, sunt dispuse şi au curajul să poarte în sân ziua de mâine şi să creadă în forţa transformatoare a lui Dumnezeu. Pe voi, tinerilor, vă întreb: vreţi să fiţi „influencer” în stilul Mariei [„Da!”]. Ea a avut curajul să spună „fie mie”. Numai iubirea ne face mai umani, nu certaţi, nu îndârjiţi: numai iubirea ne face mai umani, mai deplini, toate celelalte sunt placebo bune dar zadarnice.

Peste puţin timp ne vom întâlni cu Isus, Isus viu în Euharistie. Cu siguranţă veţi avea multe lucruri să-i spuneţi, multe lucruri să-i povestiţi despre diferite situaţii ale vieţii voastre, ale familiilor voastre şi ale ţărilor voastre.

Stând în faţa lui Isus, faţă în faţă, să aveţi curajul, să nu vă fie frică să-i deschideţi inima, pentru ca El să reînnoiască focul iubirii Sale, pentru ca să vă determine să îmbrăţişaţi viaţa cu toată fragilitatea sa, cu toată micimea sa, dar şi cu toată măreţia şi frumuseţea sa. Isus să vă ajute să descoperiţi frumuseţea de a fi vii şi treji. Vii şi treji.

Nu vă fie frică să-i spuneţi lui Isus că şi voi doriţi să participaţi la istoria sa de iubire în lume, că sunteţi făcuţi pentru un „mai mult”!

Prieteni, vă cer şi ca, în acest faţă în faţă cu Isus, să fiţi buni şi să vă rugaţi pentru mine, pentru ca nici mie să nu-mi fie frică să îmbrăţişez viaţa, pentru ca să fiu capabil să păzesc rădăcinile, şi să spun ca Maria: „Fie mie după cuvântul tău!”.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.