Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Panama cu ocazia celei de-A XXXIV-A Zi Mondială A Tineretului (23-28 ianuarie 2019)

Ceremonia de primire şi deschidere a ZMT

Campo Santa Maria la Antigua – Cinta Costera, joi, 24 ianuarie 2019

Dragi tineri, bună după-amiază!

Ce frumos este să ne întâlnim şi să facem asta în această ţară care ne primeşte cu atâta culoare şi atâta căldură! Reuniţi la Panama, Ziua Mondială a Tineretului este încă o dată o sărbătoare, o sărbătoare de bucurie şi de speranţă pentru întreaga Biserică şi, pentru lume, o mare mărturie de credinţă.

Îmi amintesc că, la Cracovia, unii m-au întrebat dacă voi merge în Panama, iar eu am răspuns: „Eu nu ştiu, dar Petru cu siguranţă va fi acolo. Petru va fi acolo”. Astăzi sunt bucuros să vă spun: Petru este cu voi pentru a celebra şi a reînnoi credinţa şi speranţa. Petru şi Biserica merg cu voi şi vrem să vă spunem să nu vă fie frică, să mergeţi înainte cu această energie renovatoare şi această dorinţă constantă care ne ajută şi ne stimulează să fim mai bucuroşi, mai disponibili, mai „martori ai Evangheliei”. A merge înainte nu pentru a crea o Biserică paralelă un pic mai „distractivă” sau „cool” într-un eveniment pentru tineri, cu un pic de elemente decorative, ca şi cum asta ar putea să vă lase mulţumiţi. A gândi aşa ar însemna a fi lipsiţi de respect faţă de voi şi faţă de tot ceea ce Duhul ne spune prin intermediul vostru.

Dimpotrivă! Vrem să găsim şi să trezim împreună cu voi noutatea şi tinereţea continuă a Bisericii deschizându-ne mereu acestui har al Duhului Sfânt care de atâtea ori realizează noi Rusalii (cf. Sinodul dedicat tinerilor, Document final, 60). Şi acest lucru este posibil numai dacă, aşa cum am trăit de puţin timp în Sinod, ştim să mergem ascultându-ne şi să ascultăm completându-ne reciproc, dacă ştim să mărturisim vestindu-l pe Domnul în slujirea fraţilor noştri; care este mereu o slujire concretă, se înţelege. Nu este o slujire aşa, „de figurine”: este o slujire concretă. Dacă ne punem în mişcare, tineri, mereu tineri ca în istoria Americii. Mă gândesc la voi care aţi început să mergeţi cei dintâi în această Zi, voi tineri din tineretul indigen, aţi fost primii în America şi primii care aţi mers în această întâlnire. Aplauze, tare! Precum şi voi tineri descendenţi ai africanilor: şi voi aţi făcut întâlnirea voastră şi ne-aţi anticipat. Alte aplauze!

Bine. Ştiu că a veni aici n-a fost uşor. Cunosc eforturile, jertfele pe care le-aţi făcut pentru a putea participa la această Zi. Multe zile de muncă şi de angajare, întâlniri de reflecţie şi de rugăciune fac în aşa fel încât drumul însuşi să fie răsplata. Discipolul nu este numai cel care ajunge într-un loc, ci acela care începe cu hotărâre, căruia nu-i este frică să rişte şi să pornească la drum. Dacă unul porneşte la drum este deja un discipol. Dacă rămâi pe loc, ai pierdut. A începe să mergi, aceasta este cea mai mare bucurie a discipolului, a fi în mişcare. Vouă nu v-a fost frică să riscaţi şi să mergeţi. Şi astăzi putem fi în sărbătoare pentru că această sărbătoare a început deja de mult timp în fiecare comunitate.

Am ascultat puţin mai înainte în prezentare, am văzut din steaguri că venim din culturi şi popoare diferite, vorbim limbi diferite, folosim haine diferite. Fiecare dintre popoarele noastre a trăit istorii şi circumstanţe diferite. Câte lucruri ne pot diferenţia! Însă nimic din toate acestea nu ne-a împiedicat să ne întâlnim, atâtea diferenţe n-au împiedicat să ne întâlnim şi să fim împreună, să ne distrăm împreună, să celebrăm împreună, să-l mărturisim pe Isus Cristos împreună. Nicio diferenţă nu ne-a oprit. Şi acest lucru este posibil pentru că ştim că există Cineva care ne uneşte, care ne face fraţi. Voi, dragi prieteni, aţi făcut atâtea jertfe pentru a vă putea întâlni şi astfel deveniţi adevăraţi maeştri şi artizani ai culturii întâlnirii. Voi cu asta deveniţi adevăraţi maeştri şi artizani ai culturii întâlnirii, care nu este „Ciao, cum merge? Ciao, pe curând”. Nu, cultura întâlnirii este aceea care ne face să mergem împreună cu diferenţele noastre dar cu iubire, toţi uniţi pe acelaşi drum. Voi, cu gesturile voastre şi atitudinile voastre, cu privirile voastre, dorinţele şi mai ales sensibilitatea voastră, voi dezminţiţi şi discreditaţi toate acele discursuri care se concentrează şi se angajează în a crea dezbinare, acele discursuri care încearcă să excludă şi să alunge pe cei care „nu sunt ca noi”. Cum spunem în diferite ţări din America: „Nu sunt GCU [gente como uno, oameni ca noi]. Voi dezminţiţi asta. Toţi sunt persoane ca şi noi, toţi cu diferenţele noastre. Şi asta pentru că aveţi acel fler care ştie să intuiască faptul că „iubirea adevărată nu anulează diferenţele legitime, ci le armonizează într-o unitate superioară” (Benedict al XVI-lea, Omilie, 25 ianuarie 2006). O repet: „iubirea adevărată nu anulează diferenţele legitime, ci le armonizează într-o unitate superioară”. Ştiţi cine a spus asta? Ştiţi? Papa Benedict al XVI-lea, care ne priveşte şi îl aplaudăm, îi trimitem un salut de aici! El ne priveşte la televizor. Un salut, toţi, toţi cu mâinile, papei Benedict! Dimpotrivă, ştim că tatăl minciunii, diavolul, preferă mereu un popor dezbinat şi certăreţ. El este maestrul dezbinării şi îi este frică de un popor care învaţă să lucreze împreună. Şi acesta este un criteriu pentru a distinge persoanele: constructorii de punţi şi constructorii de ziduri. Constructorii de ziduri care semănând frică încearcă să dezbine şi să înfricoşeze persoanele. Voi în schimb vreţi să fiţi constructori de punţi. Ce vreţi să fiţi? [tinerii răspund: „Constructori de punţi!”]. Aţi învăţat bine, îmi place!

Voi ne învăţaţi că întâlnirea nu înseamnă mimetizare, nici ca toţi să gândească acelaşi lucru sau să trăiască toţi egali făcând şi repetând aceleaşi lucruri: asta o fac papagalii. Întâlnirea înseamnă a şti să facem un alt lucru: a intra în cultura întâlnirii, este o chemare şi o invitaţie de a avea curajul de a menţine viu şi împreună un vis comun. Avem atâtea diferenţe, vorbim limbi diferite. Toţi ne îmbrăcăm în mod diferit dar, vă rog, să tindem să avem un vis în comun. Asta putem s-o facem. Şi asta nu ne anulează, ne îmbogăţeşte. Un vis mare şi un vis capabil de a-i implica pe toţi. Visul pentru care Isus şi-a dat viaţa pe cruce şi Duhul Sfânt s-a revărsat şi a însemnat cu foc în ziua de Rusalii în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, în inima fiecăruia, în a ta, în a ta, în a ta…, în a mea, şi în a ta – l-a imprimat în speranţa ca să găsească spaţiu pentru a creşte şi a se dezvolta. Un vis, un vis numit Isus, semănat de Tatăl: Dumnezeu ca şi El, ca Tatăl, trimis de Tatăl cu încrederea că va creşte şi va trăi în fiecare inimă. Un vis concret, care este o Persoană, care curge în venele noastre, face să tresalte inima şi o face să tresalte de bucurie de fiecare dată când ascultăm: „Iubiţi-vă unii pe alţii. Aşa cum eu v-am iubit pe voi, tot aşa iubiţi-vă şi unii pe alţii. Din aceasta toţi vor şti că sunteţi discipolii mei”. Cum se numeşte visul nostru? [tinerii răspund: „Isus!”]. Nu aud… [repetă: „Isus!”]. Nu aud… [mai tare: „Isus!”].

Unui sfânt din aceste ţinuturi – ascultaţi asta – unui sfânt din aceste ţinuturi îi plăcea să spună: „Creştinismul nu este un ansamblu de adevăruri de crezut, de legi de respectat, sau de interdicţii. Creştinismul văzut astfel nu este deloc atrăgător. Creştinismul este o Persoană care m-a iubit mult, care doreşte şi cere iubirea mea. Creştinismul este Cristos” (Sf. Oscar Romero, Omilie, 6 noiembrie 1977). Spunem asta toţi împreună? [împreună cu tinerii] Creştinismul este Cristos. Încă o dată: Creştinismul este Cristos. Încă o dată: Este Cristos! Înseamnă a duce înainte visul pentru care El şi-a dat viaţa: a iubi cu aceeaşi iubire cu care ne-a iubit. Nu ne-a iubit pe jumătate, nu ne-a iubit un picuţ. Ne-a iubit total, ne-a umplut de duioşie, de iubire, şi-a dat viaţa sa.

Ne întrebăm: Ce anume ne ţine uniţi? De ce suntem uniţi? Ce anume ne determină să ne întâlnim? Ştiţi ce anume ne ţine uniţi? Este certitudinea de a şti că am fost iubiţi cu o iubire profundă pe care nu vrem şi nu putem s-o reducem la tăcere; o iubire care ne provoacă să răspundem în acelaşi mod: cu iubire. Este iubirea lui Cristos aceea care ne constrânge (cf. 2Cor 5,14).

Vedeţi: o iubire care uneşte este o iubire care nu se impune şi nu striveşte, o iubire care nu marginalizează şi nu reduce la tăcere şi nu tace, o iubire care nu umileşte şi nu subjugă. Este iubirea Domnului, iubire zilnică, discretă şi respectuoasă, iubire de libertate şi pentru libertate, iubire care vindecă şi înalţă. Este iubirea Domnului, care ştiu mai mult de urcuşuri decât de căderi, de reconciliere decât de interdicţie, de a da nouă oportunitate decât de a condamna, de viitor decât de trecut. Este iubirea tăcută a mâinii întinse în slujire şi în dăruire: este iubirea care nu se laudă, nu se împăunează, iubirea umilă, care se dă celorlalţi mereu cu mâna întinsă. Aceasta este iubirea care ne uneşte astăzi.

Te întreb: crezi în această iubire? [răspund: „Da!”]. Şi pun o altă întrebare: crezi că această iubire „merită”? Isus odată, unei persoane care-i pusese o întrebare, la sfârşit a răspuns: „Dacă tu crezi asta, mergi şi fă la fel”. În numele lui Isus vă spun: mergeţi şi faceţi la fel. Nu vă fie frică să iubiţi, nu vă fie frică de această iubire concretă, de această iubire care are duioşie, de această iubire care este slujire, de această iubire care dă viaţa.

Şi aceasta a fost aceeaşi întrebare şi chemarea pe care a primit-o Maria. Îngerul a întrebat-o dacă voia să poarte acest vis în sânul ei, dacă voia să-l facă viaţă, să-l facă trup. Maria avea vârsta atâtora dintre voi, vârsta atâtor tinere ca voi. A spus: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Să închidem ochii, toţi, şi să ne gândim la Maria. Nu era nesăbuită, ştia ceea ce simţea inima sa, ştia ce anume era iubirea, şi a răspuns: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”. În acest scurt moment de tăcere, în care Isus spune fiecăruia – ţie, ţie, ţie –: „Te simţi în stare? Vrei?”. Gândeşte-te la Maria şi răspunde: „Vreau să-l slujesc pe Domnul. Fie mie după cuvântul tău”. Maria a ştiut să spună „da”. A avut curajul de a da viaţă visul lui Dumnezeu. Şi asta e ceea ce astăzi ne cere: Vrei să dai trup cu mâinile tale, picioarele tale, privirea ta, inima ta visului lui Dumnezeu? Vrei ca iubirea Tatălui să-ţi deschidă noi orizonturi şi să te ducă pe cărări pe care niciodată nu le-ai imaginat şi gândit, visat sau aşteptat, care să îmbucure şi să facă să cânte şi să danseze inima?

Avem curajul de a spune îngerului, ca Maria: „Iată-ne, suntem slujitorii Domnului, fie nouă…”? Nu răspundeţi acum, fiecare să răspundă în inima sa. Există întrebări la care se răspunde numai în tăcere.

Dragi tineri, această Zi nu va fi izvor de speranţă pentru un document final, un mesaj concordat sau un program de urmat. Nu, nu va fi asta. Ceea ce va da mai multă speranţă în această întâlnire vor fi feţele voastre şi o rugăciune. Asta va da speranţă. Cu faţa cu care vă veţi întoarce acasă, cu inima schimbată cu care vă veţi întoarce acasă, cu rugăciunea pe care aţi învăţat s-o spuneţi cu această inimă schimbată. Lucrul care va da mai multă speranţă în această întâlnire vor fi feţele voastre, rugăciunea voastră. Şi fiecare se va întoarce acasă cu noua forţă care se generează de fiecare dată când ne întâlnim cu alţii şi cu Domnul, plini de Duh Sfânt pentru a ne aminti şi a menţine viu acel vis care ne face fraţi şi pe care suntem chemaţi să nu-l lăsăm să se congeleze în inima lumii: oriunde ne vom afla, orice lucru îl vom face, vom putea mereu să privim în sus şi să spunem: „Doamne, învaţă-mă să iubesc aşa cum ne-ai iubit Tu”. Vreţi să repetaţi cu mine? „Doamne, învaţă-mă să iubesc aşa cum ne-ai iubit Tu”. [împreună cu tinereii] „Doamne, învaţă-mă să iubesc aşa cum ne-ai iubit Tu”. Mai tare, sunteţi răguşiţi. „Doamne, învaţă-mă să iubesc aşa cum ne-ai iubit Tu”.

Bine. Şi dat fiind faptul că vrem să fim buni şi educaţi, nu putem termina această primă întâlnire fără a mulţumi. Mulţumesc tuturor celor care au pregătit cu mare entuziasm această Zi Mondială a Tineretului, toate acestea. Mulţumim, tare! Mulţumim pentru că au avut curajul de a construi şi de a găzdui, pentru că au spus „da” visului lui Dumnezeu de a-i vedea pe fiii săi reuniţi. Mulţumim monseniorului Ulloa şi tuturor colaboratorilor săi pentru că au ajutat să facă în aşa fel încât astăzi Panama să fie nu numai un canal care leagă mările, ci şi un canal în care visul lui Dumnezeu continuă să găsească alte mici canale pentru a creşte şi a se înmulţi şi a se iradia în toate colţurile pământului.

Prieteni, prieteni şi prietene, Isus să vă binecuvânteze! Vă urez asta cu toată inima. Sfânta Maria la Antigua să vă însoţească şi să vă ocrotească, pentru ca să putem spune fără frică, asemenea ei: „Iată-mă. Fie mie”.

Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.