Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Mozambic, Madagascar și Mauritius (4-10 septembrie 2019)

Vizita la spitalul din Zimpeto, Maputo (Mozambic) (vineri, 6 septembrie 2019)

Iubiţi fraţi şi surori!

Mulţumesc din inimă pentru primirea călduroasă şi fraternă precum şi pentru cuvintele lui Cacilda. Mulţumesc pentru viaţa ta şi pentru mărturia ta, expresie că acest Centru sanitar polivalent „Sfântul Egidiu” din Zimpeto este manifestare a iubirii lui Dumnezeu, mereu gata să sufle viaţă şi speranţă unde abundă moartea şi suferinţa.

Salut cordial autorităţile, lucrătorii sanitari, bolnavii cu familiile lor şi pe toţi cei prezenţi. Văzând cu câtă competenţă, profesionalism şi iubire îngrijiţi şi primiţi atâţia bolnavi, concret persoane cu SIDA/HIV, mai ales femei şi copii, îmi vine în minte parabola bunului samaritean.

Toţi cei care au trecut pe aici, toţi cei care vin cuprinşi de disperare şi de nelinişte se aseamănă cu acel om abandonat la marginea drumului. Şi voi, aici, n-aţi trecut la distanţă, n-aţi continuat pe drumul vostru aşa cum au făcut alţii (levitul şi preotul). Acest Centru ne arată că au existat din aceia care s-au oprit şi li s-a făcut milă, care n-au cedat în faţa ispitei de a spune „nu mai este nimic de făcut”, „este imposibil de combătut această plagă” şi s-au dedicat cu curaj pentru a căuta soluţii. Voi, aşa cum a spus Cacilda, aţi ascultat acest strigăt tăcut, aproape imperceptibil, al atâtor femei, al atâtor persoane care trăiau în ruşine, marginalizate, judecate de toţi. Iată pentru ce aţi mărit această casă – unde Domnul trăieşte cu aceia care se află la marginea drumului – pentru bolnavii de cancer, de tuberculoză şi pentru sute de persoane malnutrite, îndeosebi copii şi tineri.

Astfel toate persoanele care, la diferite niveluri, fac parte din această comunitate sanitară devin expresie a Inimii lui Isus, în aşa fel încât nimeni să nu creadă „că strigătul lor a căzut în gol. […] [Ei sunt] un semn de împărtăşire pentru cei care sunt în nevoie, pentru a simţi prezenţa activă a unui frate şi a unei surori. Săracii nu au nevoie de un act de delegare, ci de implicarea personală a celor care ascultă strigătul lor. Grija credincioşilor nu se poate limita la o formă de asistenţă – deşi necesară şi providenţială într-un prim moment –, ci cere acea atenţie de iubire care îl onorează pe celălalt ca persoană şi caută binele său” (Mesaj pentru a II-a Zi Mondială a Săracilor, 18 noiembrie 2018, nr. 3). A asculta acest strigăt v-a făcut să înţelegeţi că tratamentul medical, deşi necesar, nu era suficient; de aceea aţi luat în considerare problematica în toată integralitatea sa pentru a reda demnitate femeilor şi copiilor, ajutându-i să proiecteze un viitor mai bun.

În acest imens domeniu, care s-a deschis în faţa voastră graţie ascultării continue, aţi experimentat şi limita voastră: lipsa de mijloace de orice gen. Programul, pe care l-aţi dezvoltat şi v-a legat cu alte locuri din lume, este un exemplu de umilinţă pentru că aţi recunoscut limitele voastre şi de creativitate pentru munca în reţea. Angajarea gratuită şi voluntară a atâtor persoane de diferite profesii care au furnizat colaborarea lor preţioasă pentru a forma operatori locali, conţine în sine o enormă valoare umană şi evanghelică.

În acelaşi timp este minunat să vedem cum această ascultare a celor mai slabi, a săracilor, a bolnavilor, ne pune în contact cu o altă parte fragilă a lumii: mă gândesc la „simptomele de boală pe care le simţim în sol, în apă, în aer şi în fiinţele vii. Pentru aceasta, printre săracii cei mai abandonaţi şi maltrataţi este pământul nostru asuprit şi devastat, care «geme şi îndură durerile naşterii» (Rom 8,22)” (Enciclica Laudato si’, 2). Aşa cum învaţă sculpturile de artă makonde – aşa-numitele ujamaa cu diferite figuri agăţate una de alta în care prevalează unitatea şi solidaritatea asupra individului –, trebuie să ne dăm seama că suntem, toţi, parte din unul şi acelaşi trunchi. Voi aţi fost în măsură să înţelegeţi asta şi această ascultare v-a făcut să căutaţi mijloacele sustenabile în căutarea de energie, precum şi în adunarea şi rezerva de apă; opţiunile voastre cu impact ambiental scăzut sunt un model virtuos, un exemplu de urmat dată fiind urgenţa impusă de deteriorarea planetei.

Textul despre bunul samaritean se termină cu rănitul însoţit la han, parte din plata făcută hangiului şi promisiunea de a plăti la întoarcere ce mai este nevoie. Femei precum Cacilda, cei circa o sută de mii de copii care pot scrie o nouă pagină de istorie liberi de HIV/SIDA şi multe alte persoane anonime care astăzi zâmbesc pentru că au fost îngrijite cu demnitate în demnitatea lor, sunt parte din plata pe care Domnul v-a lăsat-o: prezenţe-dar, care, ieşind din coşmarul bolii, fără a ascunde condiţia lor, transmit speranţă multor persoane; cu acel „eu visez” îi contagiază pe atâţia care au nevoie să fie luaţi de pe marginea drumului. Cealaltă parte vă va fi retribuită de Domnul „când El se va întoarce”, şi asta trebuie să vă umple de bucurie: când noi vom pleca, când voi vă veţi întoarce la îndatoririle zilnice, când nimeni nu vă va aplauda nici nu vă va lăuda, continuaţi să-i primiţi pe cei care vin, mergeţi în căutarea răniţilor şi înfrânţilor în periferii… Să nu uităm că numele lor, scrise în cer, au alături o inscripţie: aceştia sunt binecuvântaţii Tatălui meu. Reînnoiţi eforturile, pentru că aici să se poată continua „a aduce la lumină” speranţa. Aici se aduce la lumină speranţa.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi, dragi bolnavi şi cei din familie, şi pe cei care vă asistă cu atâta afect şi vă încurajează să mergeţi înainte. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.