Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Mozambic, Madagascar și Mauritius (4-10 septembrie 2019)

Întâlnirea cu preoţii, călugării, călugăriţele, consacraţii şi seminariştii, Collège Saint Michel, Antanarivo (Madagascar), (duminică, 8 septembrie 2019)

Iubiţi fraţi şi surori, eu credeam că atunci când îmi aduceam această masă era pentru a mânca şi în schimb nu, este pentru a vorbi!

Vă mulţumesc pentru căldurosul vostru bun-venit. Doresc ca primele mele cuvinte să fie adresate îndeosebi tuturor preoţilor, consacratelor şi consacraţilor care n-au putut să călătorească datorită problemelor de sănătate, datorită poverii anilor sau datorită vreunui inconvenient. O rugăciune cu toţi împreună pentru ei, în tăcere. [Se roagă în tăcere]

Încheind vizita mea în Madagascar aici cu voi, văzând bucuria voastră, dar gândindu-mă din nou la tot ceea ce am trăit în acest scurt timp în insula voastră, mi se ridică la inimă acele cuvinte ale lui Isus din Evanghelia lui Luca atunci când, emoţionat de bucurie, a spus: „Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit celor mici” (10,21); şi această bucurie este confirmată de mărturiile voastre, pentru că, şi acelea pe care le manifestaţi ca probleme, sunt semne ale unei Biserici vii, ale unei Biserici angajate, care încearcă în fiecare zi să fie prezenţă a Domnului. O Biserică, aşa cum a spus sora Suzanne, care încearcă în fiecare zi să fie mai aproape de popor: să nu se dezlipească de popor, să meargă mereu cu poporul lui Dumnezeu!

Această realitate este o invitaţie de a comemora cu recunoştinţă pe toţi cei cărora nu le-a fost frică şi au ştiut să parieze pe Isus Cristos şi pe Împărăţia sa; şi voi astăzi participaţi la moştenirea lor. Înainte de voi, sunt rădăcinile: rădăcinile evanghelizării, aici. Voi sunteţi moştenirea. Şi voi veţi lăsa o moştenire altora. Mă gândesc la lazarişti, la iezuiţi, la Surorile Sfântului Iosif de Cluny, la Fraţii Şcolilor Creştine, la Misionarii de la Salette şi la toţi ceilalţi pionieri, episcopi, preoţi şi consacraţi. Dar şi la atâţia laici care, în timpurile dificile de persecuţie, când mulţi misionari şi consacraţi au trebuit să plece, au fost aceia care au menţinut vie flacăra credinţei în aceste ţinuturi. Asta ne invită să ne amintim de Botezul nostru, ca prim şi mare sacrament graţie căruia am primit sigiliul de fii ai lui Dumnezeu. Tot restul este exprimare şi manifestare a acelei iubiri iniţiale pe care suntem invitaţi mereu s-o reînnoim.

Fraza din Evanghelie la care am făcut referinţă face parte din rugăciunea de laudă înălţată către Domnul atunci când i-a primit pe cei şaptezeci şi doi de discipoli care se întorceau din misiune. Ei, ca şi voi, au acceptat provocarea de a fi o Biserică „în ieşire” şi poartă desagile pline pentru a împărtăşi tot ceea ce au văzut şi au auzit. Voi aţi îndrăznit să ieşiţi şi aţi acceptat provocarea de a duce lumina Evangheliei în fiecare colţ al acestei insule.

Ştiu că mulţi dintre voi trăiesc în condiţii dificile, unde lipsesc serviciile esenţiale – apă, electricitate, străzi, mijloace de comunicare – sau resursele economice pentru a duce înainte viaţa şi activitatea pastorală. Mulţi dintre voi poartă pe umerii lor, pentru a nu spune pe sănătatea lor, povara trudelor apostolice. Totuşi alegeţi să rămâneţi şi să fiţi alături de oamenii voştri, aproape de oamenii voştri, cu oamenii voştri. Mulţumesc pentru asta! Mulţumesc din inimă pentru mărturia voastră de a fi aproape de oameni, mulţumesc pentru că aţi voit să rămâneţi acolo şi să nu faceţi din vocaţie o „trecere la o viaţă mai bună”! Mulţumesc pentru asta. Şi a rămâne acolo cu conştiinţă, aşa cum spunea sora, sora Suzanne: „În pofida lipsurilor şi slăbiciunilor noastre, ne angajăm cu toată fiinţa noastră în marea misiune a evanghelizării”. Persoana consacrată (în sensul amplu al cuvântului) este femeia, este bărbatul care a învăţat şi vrea să rămână, în inima Domnului şi în inima poporului său. Aceasta este cheia: a rămâne în inima Domnului şi în inima poporului său!

Primindu-i şi ascultându-i pe discipolii săi care se întorc plini de bucurie, primul lucru pe care-l face Isus este să-l laude şi să-l binecuvânteze pe Tatăl său şi asta ne indică un aspect fundamental al vocaţiei noastre. Suntem bărbaţi şi femei ai laudei. Persoana consacrată este în măsură de a recunoaşte şi a indica prezenţa lui Dumnezeu oriunde s-ar afla. În afară de asta, vrea să trăiască în prezenţa sa, care a învăţat să adulmece, să guste şi să împărtăşească.

În laudă găsim cea mai frumoasă apartenenţă şi identitate a noastră, pentru că ea îl eliberează pe discipol de neliniştea pentru acel „ar trebui de făcut…” – acea nelinişte care este o molie, o molie care ruinează – şi îi redă gustul pentru misiune şi pentru a sta cu oamenii săi; îl ajută să ajusteze „criteriile” cu care se măsoară pe sine însuşi, pe alţii şi toată activitate misionară, pentru ca să nu aibă uneori mai puţin gust de Evanghelie.

Adesea putem cădea în ispita de a petrece ore ca să vorbim despre „succese” sau despre „eşecuri”, despre „utilitatea” acţiunilor noastre sau a „influenţei” pe care o putem avea, în societate, sau în orice alt domeniu. Discuţii care ajung să ocupe primul loc şi centrul întregii noastre atenţii. Şi asta ne face – adesea – să visăm programe apostolice tot mai mari, meticuloase şi bine desenate… dar tipice ale înfrângerilor generale şi care la sfârşit neagă istoria noastră – ca şi pe cea a oamenilor voştri – care este glorioasă deoarece este istorie de jertfe, de speranţă, de luptă zilnică, de viaţă consumată în slujirea şi în perseverenţa muncii obositoare (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 96).

În laudă învăţăm sensibilitatea pentru a nu „pierde busola” şi a nu face din mijloace scopurile noastre şi din superfluu ceea ce este important; învăţăm libertatea de a pune în mişcare procese decât de a voi să ocupăm spaţii (cf. ibid., 223); gratuitatea de a promova tot ceea ce face să crească, să se maturizeze şi să rodească poporul lui Dumnezeu decât de a fi orgolioşi de un anumit „profit” pastoral uşor, rapid dar efemer. Într-un anumit sens, mare parte din viaţa noastră, din bucuria şi rodnicia noastră misionară se joacă pe această invitaţie a lui Isus la laudă. Aşa cum îi plăcea să sublinieze acel om înţelept şi sfânt care a fost Romano Guardini: „Cel care-l adoră pe Dumnezeu în sentimentele sale mai profunde precum şi, atunci când are timp, efectiv, cu gesturi concrete, se află la adăpost în adevăr. Poate să greşească în multe lucruri; se poate afla la ananghie sau descumpănit datorită poverii acţiunilor sale; însă, în definitiv, direcţia şi ordinea existenţei sale sunt în siguranţă” (Glaubens-erkenntnis, Mainz3 1997, pag. 17), în laudă, în adoraţie.

Cei şaptezeci şi doi erau conştienţi că succesul misiunii a depins de faptul că au îndeplinit-o „în numele Domnului Isus”. Asta îi uimea. Nu a fost datorită virtuţilor lor, datorită numelor sau titlurilor lor; nu purtau manifeste de propagandă cu feţele lor; nu faima lor sau proiectul lor fascinau şi salvau persoanele. Bucuria discipolilor se năştea din certitudinea că fac lucrurile în numele Domnului, că trăiesc proiectul său, că împărtăşesc viaţa sa; şi asta i-a făcut să se îndrăgostească până acolo încât să-i determine şi s-o împărtăşească cu alţii.

Şi este interesant de observat că Isus rezumă activitatea discipolilor săi vorbind despre victoria asupra puterii satanei, o putere pe care n-o vom putea învinge niciodată numai cu forţele noastre, dar cu siguranţă vom putea asta în numele lui Isus. Fiecare dintre noi poate să dea mărturie despre acele bătălii… precum şi despre unele înfrângeri. Când voi menţionaţi nenumăratele domenii în care desfăşuraţi acţiunea voastră evanghelizatoare, susţineţi acea luptă în numele lui Isus. În numele său, înfrângeţi răul atunci când învăţaţi să fie lăudat Tatăl ceresc şi atunci când învăţaţi cu simplitate Evanghelia şi catehismul. Când vizitaţi şi asistaţi un bolnav sau duceţi încurajarea reconcilierii. În numele său, voi învingeţi dând de mâncare unui copil, salvând o mamă de la disperarea că trebuie să facă toate singură, sau procurând un loc de muncă unui tată de familie… Este o luptă, o luptă învingătoare aceea care se duce împotriva ignoranţei furnizând educaţie; înseamnă a duce prezenţa lui Dumnezeu şi atunci când cineva ne ajută să facem să respectăm, în ordinea lor şi în perfecţiunea lor, toate creaturile evitând ca să fie folosite sau exploatate; şi sunt semne ale victoriei voastre şi a planta un pom sau a face să ajungă apa potabilă la o familie. Ce semn de înfrângere a răului este atunci când vă angajaţi pentru ca mii de persoane să recupereze sănătatea!

Continuaţi în aceste bătălii, dar mereu în rugăciune şi în laudă, în lauda adusă lui Dumnezeu!

Lupta o trăim şi în noi înşine. Dumnezeu dă la o parte influenţa duhului rău, acela care de atâtea ori ne transmite „o preocupare exagerată faţă de spaţiile personale de autonomie şi de destindere, care face să trăiască propriile misiuni ca un simplu apendice al vieţii, ca şi cum n-ar face parte din propria identitate. În acelaşi timp, viaţa spirituală se confundă cu câteva momente religioase care oferă o anumită alinare dar care nu alimentează întâlnirea cu alţii, angajarea în lume, pasiunea pentru evanghelizare” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 78). În acest mod, mai mult decât bărbaţi şi femei ai laudei, putem deveni „profesionişti ai sacrului”. Dimpotrivă, să înfrângem duhul rău chiar pe terenul său: acolo unde ne invită să ne agăţăm de siguranţe economice, spaţii de putere şi de glorie umană, să răspundem cu disponibilitatea şi sărăcia evanghelică ce ne face să ne dăm viaţa pentru misiune (cf. ibid., 76). Vă rog, să nu lăsăm să ni se fure bucuria misionară!

Iubiţi fraţi şi surori, Isus îl laudă pe Tatăl pentru că a revelat acestea celor „mici”. Suntem mici pentru că bucuria noastră, fericirea noastră, este tocmai această revelaţie pe care El ne-a dat-o; simplul „vezi şi ascultă” ceea ce nici înţelepţi, nici profeţi, nici regi nu pot să vadă şi să asculte: adică prezenţa lui Dumnezeu în cei bolnavi şi în cei mâhniţi, în cei cărora le este foame şi sete de dreptate, în cei milostivi (cf. Mt 5,3-12; Lc 6,20-23). Fericiţi sunteţi voi, fericită este Biserica săracilor şi pentru săraci, pentru că trăieşte impregnată de parfumul Domnului său, trăieşte bucuroasă anunţând Vestea Bună celor rebutaţi de pe pământ, celor care sunt favoriţii lui Dumnezeu.

Transmiteţi comunităţilor voastre afectul meu şi apropierea mea, rugăciunea mea şi binecuvântarea mea. În această binecuvântare pe care o voi da în numele Domnului vă invit să vă gândiţi la comunităţile voastre, la locurile voastre de misiune, pentru ca Domnul să continue să binecuvânteze toate acele persoane care se află acolo. Să puteţi continua să fiţi semn al prezenţei sale vii în mijlocul nostru.

Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi şi să-i faceţi pe alţii să se roage pentru mine.

***

Şi înainte de a încheia, aş vrea să îndeplinesc o datorie de dreptate şi de recunoştinţă. Acesta este ultimul discurs din cele nouă care au fost traduse de părintele Marcel. Îl voi face să se ruşineze un pic pentru că el va trebui să traducă şi asta, dar aş vrea să-i mulţumesc traducătorului, părintele Marcel, [se adresează lui] pentru această muncă pe care tu ai făcut-o, să-ţi mulţumesc pentru modul precis precum şi pentru libertatea de a da sens cuvintelor traducerii. Îţi mulţumesc mult şi Domnul să te binecuvânteze.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.