Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Emiratele Arabe Unite (3-5 februarie 2019)

Sfânta Liturghie, Zayed Sports City, Abu Dhabi, marţi, 5 februarie 2019

Fericiţi: este cuvântul cu care Isus începe predica sa în Evanghelia lui Matei. Şi este refrenul pe care El îl repetă astăzi, ca şi cum ar vrea să fixeze în inima noastră, înainte de toate, un mesaj fundamental: dacă stai cu Isus, dacă asemenea discipolilor de atunci îţi place să asculţi cuvântul său, dacă încerci să-l trăieşti în fiecare zi, eşti fericit. Nu vei fi fericit, ci eşti fericit: iată prima realitate a vieţii creştine. Ea nu se prezintă ca o listă de prescrieri exterioare de împlinit sau ca un ansamblu complex de învăţături de cunoscut. Înainte de toate nu este asta; este să ne ştim, în Isus, fii iubiţi ai Tatălui. Este a trăi bucuria acestei fericiri, este a înţelege viaţa ca o istorie de iubire, istoria iubirii fidele a lui Dumnezeu care nu ne abandonează niciodată şi vrea să facă mereu comuniune cu noi. Iată motivul bucuriei noastre, al unei bucurii pe care nicio persoană din lume şi nicio împrejurare a vieţii nu ne-o poate lua. Este o bucurie care dă pace chiar şi în durere, care deja acum ne face să pregustăm acea fericire care ne aşteaptă pentru totdeauna. Iubiţi fraţi şi surori, în bucuria de a vă întâlni, acesta este cuvântul pe care am venit să vi-l spun: fericiţi!

Or, dacă Isus îi numeşte fericiţi pe discipolii săi, impresionează totuşi motivele fiecărei fericiri. În ele vedem răsturnarea gândirii obişnuite, conform căreia sunt fericiţi bogaţii, cei puternici, cei care au succes şi sunt aclamaţi de mulţimi. În schimb, pentru Isus fericiţi sunt săracii, cei blânzi, cei care rămân drepţi chiar şi cu preţul de a face o figură urâtă, cei persecutaţi. Cine are dreptate, Isus sau lumea? Pentru a înţelege, să privim la modul în care a trăit Isus: sărac în lucruri şi bogat în iubire, a vindecat atâtea vieţi, dar nu şi-a cruţat-o pe a sa. A venit pentru a sluji şi nu pentru a fi slujit; ne-a învăţat că nu este mare acela care are, ci acela care dă. Drept şi blând, n-a opus rezistenţă şi s-a lăsat condamnat pe nedrept. În acest mod Isus a adus în lume iubirea lui Dumnezeu. Numai aşa a învins moartea, păcatul, frica şi mondenitatea însăşi: numai cu forţa iubirii divine. Să cerem astăzi, aici împreună, harul de a redescoperi fascinaţia de a-l urma pe Isus, de a-l imita, de a nu căuta altceva decât pe El şi iubirea sa umilă. Pentru că se află aici, în comuniunea cu El şi în iubirea faţă de alţii, sensul vieţii pe pământ. Credeţi în asta?

Am venit să vă spun şi mulţumesc pentru modul în care trăiţi Evanghelia pe care am ascultat-o. Se spune că între Evanghelia scrisă şi cea trăită este aceeaşi diferenţă care există între muzica scrisă şi cea interpretată. Voi aici cunoaşteţi melodia Evangheliei şi trăiţi entuziasmul ritmului său. Sunteţi un cor care cuprinde o varietate de naţiuni, limbi şi rituri; o diversitate pe care Duhul Sfânt o iubeşte şi vrea s-o armonizeze tot mai mult, pentru a face din ea o simfonie. Această polifonie bucuroasă a credinţei este o mărturie pe care o daţi tuturor şi care edifică Biserică. M-a impresionat ceea ce a spus mons. Hinder odată şi anume că nu numai că el se simte păstorul vostru, ci că voi, cu exemplul vostru, sunteţi adesea păstori pentru el. Mulţumesc pentru asta!

Totuşi a trăi ca fericiţi şi a urma calea lui Isus nu înseamnă a fi mereu veseli. Cel care este mâhnit, cel care îndură nedreptăţi, cel care se străduieşte ca să fie făcător de pace ştie ce înseamnă a suferi. Pentru voi desigur nu este uşor a trăi departe de casă şi a simţi eventual, în afară de lipsa afectelor cele mai dragi, incertitudinea viitorului. Însă Domnul este fidel şi nu-i abandonează pe ai săi. Un episod din viaţa sfântului Anton abate, marele iniţiator al monahismului în deşert, ne poate ajuta. Pentru Domnul el lăsase toate şi se afla în deşert. Acolo, pentru câtva timp a fost cufundat într-o aspră luptă spirituală care nu-i dădea răgaz, asaltat de îndoieli şi întuneric, precum şi de ispita de a ceda în faţa nostalgiei şi a regretelor pentru viaţa trecută. Apoi Domnul l-a mângâiat după atâta chin şi sfântul Anton l-a întrebat: „Unde erai? De ce n-ai apărut mai înainte pentru a mă elibera de suferinţe? Unde erai?”. Atunci a perceput în mod clar răspunsul lui Isus: „Eu eram aici, Anton” (Sf. Atanasiu, Vita Antonii, 10). Domnul este aproape. Se poate întâmpla, în faţa unei încercări sau a unei perioade dificile, să credem că suntem singuri, chiar şi după atâta timp petrecut cu Domnul. Însă în acele momente El, chiar dacă nu intervine imediat, merge lângă noi şi, dacă noi continuăm să mergem înainte, va deschide o cale nouă. Pentru că Domnul este specialist în a face lucruri noi, ştie să deschidă căi şi în deşert (cf. Is 43,19).

Iubiţi fraţi şi surori, aş vrea să vă spun şi că a trăi fericirile nu cere gesturi eclatante. Să privim la Isus: n-a lăsat nimic scris, n-a construit nimic impunător. Şi când ne-a spus cum să trăim n-a cerut să înălţăm mari lucrări sau să ne semnalăm făcând gesturi extraordinare. Ne-a cerut să realizăm o singură operă de artă, posibilă pentru toţi: aceea a vieţii noastre. Fericirile sunt aşa dar o hartă de viaţă: nu cer acţiuni supraomeneşti, ci să-l imităm pe Isus în viaţa de fiecare zi. Invită să ţinem curată inima, să practicăm blândeţea şi dreptatea în pofida a orice, să fim milostivi cu toţi, să trăim mâhnirea uniţi cu Dumnezeu. Este sfinţenia trăirii zilnice, care nu are nevoie de minuni şi de semne extraordinare. Fericirile nu sunt pentru supermeni, ci pentru cel care înfruntă provocările şi încercările de fiecare zi. Cine le trăieşte conform lui Isus face curată lumea. Este ca un pom care, şi în acest ţinut uscat, în fiecare zi absoarbe aer poluat şi restituie oxigen. Vă urez să fiţi aşa, bine înrădăcinaţi în Cristos, în Isus şi gata să face bine oricui vă stă aproape. Comunităţile voastre să fie oaze de pace.

În sfârşit, aş vrea să mă opresc pe scurt asupra a două fericiri. Prima: „Fericiţi cei blânzi” (Mt 5,5). Nu este fericit cel care agresează sau este samavolnic, ci acela care menţine comportamentul lui Isus care ne-a mântuit: blând şi în faţa acuzatorilor săi. Îmi place să-l citez pe sfântul Francisc, când a dat instrucţiuni fraţilor despre modul în care să meargă la sarazini şi la necreştini. A scris: „Să nu facă certuri sau dispute, ci să fie supuşi fiecărei creaturi umane din iubire faţă de Dumnezeu şi să mărturisească faptul că sunt creştini” (Regola non bollata, XVI). Nici certuri nici dispute – şi acest lucru este valabil şi pentru preoţi – nici certuri nici dispute: în acel timp, în timp ce mulţi plecau îmbrăcaţi în armuri grele, sfântul Francisc a amintit că un creştin pleacă armat numai cu credinţa sa umilă şi cu iubirea sa concretă. Este importantă blândeţea: dacă vom trăi în lume în modul lui Dumnezeu, vom deveni canale ale prezenţei sale; altminteri, nu vom aduce rod.

A doua fericire: „Fericiţi făcătorii de pace” (v. 9). Creştinul promovează pacea, începând de la comunitatea în care trăieşte. În cartea Apocalipsului, printre comunităţile cărora însuşi Isus se adresează este una, cea din Filadelfia, care cred că se asemănă cu voi. Este o Biserică faţă de care Domnul, în mod diferit de aproape toate celelalte, nu reproşează nimic. De fapt, ea a păzit cuvântul lui Isus, fără a renega numele său, şi a perseverat, adică a mers înainte, chiar şi în dificultăţi. Şi este un aspect important: numele Filadelfia înseamnă iubire între fraţi. Iubirea fraternă. Iată, o Biserică ce perseverează în cuvântul lui Isus şi în iubirea fraternă este plăcută Domnului şi aduce rod. Cer pentru voi harul de a păstra pacea, unitatea, de a vă îngriji unii de alţii, cu acea frumoasă fraternitate prin care nu există creştini de clasa întâi şi de clasa a doua.

Isus, care vă numeşte fericiţi, să vă dea harul de a merge mereu înainte fără a vă descuraja, crescând în iubire „între voi şi faţă de toţi” (1Tes 3,12).

______________________

Salut la sfârşitul Liturghiei

Înainte de a încheia această celebrare, care mi-a dat atâta bucurie, doresc să vă adresez salutul meu afectuos vouă tuturor care aţi participat: credincioşi caldeeni, copţi, greco-catolici, greco-melchiţi, latini, maroniţi, siro-catolici, siro-malabarezi, siro-malancarezi.

Mulţumesc din inimă monseniorului Hinder pentru pregătirea acestei vizite şi pentru toată munca sa pastorală. Un „mulţumesc” călduros patriarhilor, arhiepiscopilor majori şi celorlalţi episcopi prezenţi, preoţilor, persoanelor consacrate şi atâtor laici angajaţi cu generozitate şi spirit de slujire în comunităţi şi cu cei mai săraci.

Salut şi mulţumesc „eyal Zayid fi dar Zayid / fiii lui Zayid în casa lui Zayid”.

Mama noastră Maria Preasfântă să vă păstreze în iubirea faţă de Biserică şi în mărturia bucuroasă a Evangheliei. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.