Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Egipt (28-29 aprilie 2017)

Vizita de curtoazie la Sanctitatea Sa Papa Tawadros al II-lea

Patriarhia coptă-ortodoxă, Cairo

Vineri, 28 aprilie 2017

Discursul Sfântului Părinte

Domnul a înviat, adevărat a înviat! [Al Massih kam, bilhakika kam!]

Sanctitate, frate preaiubit,

A trecut de puţin timp marea solemnitate a Paştelui, centru al vieţii creştine, pe care anul acesta am avut harul să o celebrăm în aceeaşi zi. Astfel am proclamat la unison vestea Învierii, retrăind, într-un anumit sens, experienţa primilor discipoli, care în acea zi împreună „s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,20). Această bucurie pascală este astăzi îmbogăţită de darul de a-l adora împreună pe Cel Înviat în rugăciune şi de a ne schimba din nou, în numele său, sărutarea sfântă şi îmbrăţişarea de pace. Sunt atât de recunoscător pentru asta: ajungând aici ca pelerin, eram sigur că primesc binecuvântarea unui frate care mă aştepta. Mare era aşteptarea să ne reîntâlnim: de fapt, menţin foarte vie amintirea vizitei Sanctităţii Voastre la Roma, puţin după alegerea mea, la 10 mai 2013, o dată care a devenit în mod fericit ocazia pentru a celebra în fiecare an Ziua de prietenie coptă-catolică.

În bucuria de a continua frăţeşte drumul nostru ecumenic, doresc să amintesc înainte de toate acea piatră de hotar în relaţiile dintre sediul lui Petru şi cel al lui Marcu care este Declaraţia comună semnată de predecesorii noştri în urmă cu peste patruzeci de ani, la 10 mai 1973. În acea zi, după „secole de istorie dificile”, în care „s-au manifestat diferenţe teologice, alimentate şi accentuate de factori cu caracter non-teologic” şi de o neîncredere tot mai generalizată în raporturi, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a ajuns să se recunoască împreună că Cristos este „Dumnezeu desăvârşit cu privire la dumnezeirea sa şi om desăvârşit cu privire la omenitatea sa” (Declaraţie comună semnată de Sfântul Părinte Paul al VI-lea şi de Sanctitatea Sa Amba Shenouda al III-lea, 10 mai 1973). Dar nu sunt mai puţin importante şi actuale cuvintele imediat precedente, cu care l-am recunoscut pe „Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul şi Regele nostru al tuturor, pe Isus Cristos”. Cu aceste expresii sediul lui Marcu şi cel al lui Petru au proclamat domnia lui Isus: împreună am mărturisit că lui Isus îi aparţinem şi că El este totul nostru.

Mai mult, am înţeles că, fiind ai săi, nu mai putem să ne gândim să mergem înainte fiecare pe drumul său, pentru că am trăda voinţa sa: ca ai săi să fie „toţi una […] pentru ca lumea să creadă” (In17,21). În faţa Domnului, care ne doreşte „desăvârşiţi în unitate” (v. 23) nu ne mai este posibil să ne ascundem în spatele pretextelor de divergenţe interpretative şi nici în spatele secolelor de istorie şi de tradiţii care ne-au făcut străini. Aşa cum a spus aici Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea: „Nu este timp de pierdut în această privinţă! Comuniunea noastră în unicul Domn Isus Cristos, în unicul Duh Sfânt şi în unicul Botez reprezintă deja o realitate profundă şi fundamentală” (Discurs în timpul întâlnirii ecumenice, 25 februarie 2000). Există, în acest sens, nu numai un ecumenism făcut din gesturi, cuvinte şi angajare, ci o comuniune deja efectivă, care creşte în fiecare zi în raportul viu cu Domnul Isus, se înrădăcinează credinţa mărturisită şi se întemeiază realmente pe Botezul nostru, pe faptul că suntem „noi creaturi” (cf. 2Cor 5,17) în El: aşadar, „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez” (Ef 4,5). De aici repornim mereu, pentru a grăbi ziua atât de dorită în care vom fi în comuniune deplină şi vizibilă la altarul Domnului.

Pe acest drum pasionant care – ca şi viaţa – nu este mereu uşor şi liniar, dar pe care Domnul ne îndeamnă să mergem înainte, nu suntem singuri. Ne însoţeşte o enormă ceată de sfinţi şi de martiri care, deja pe deplin uniţi, ne stimulează să fim aici pe pământ o imagine vie a „Ierusalimului de sus din cer” (Gal 4,26). Între aceştia, cu siguranţă astăzi se bucură în mod deosebit de întâlnirea noastră sfinţii Petru şi Marcu. Este mare legătura care-i uneşte. E suficient să ne gândim la faptul că sfântul Marcu a pus în inima Evangheliei sale mărturisirea de credinţă a lui Petru: „Tu eşti Cristos”. A fost răspunsul la întrebarea, mereu actuală, a lui Isus: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” (Mc 8,29). Şi astăzi atâţia oameni nu ştiu să dea răspuns la această întrebare; lipsesc chiar şi cei care s-o ridice şi mai ales cei care să ofere ca răspuns bucuria de a-l cunoaşte pe Isus, aceeaşi bucurie cu care avem harul de a-l mărturisi împreună.

Aşadar împreună suntem chemaţi să-l mărturisim, să ducem lumii credinţa noastră, înainte de toate în modul care este propriu credinţei: trăind-o, pentru că prezenţa lui Isus se transmite cu viaţa şi vorbeşte limbajul iubirii gratuite şi concrete. Copţii ortodocşi şi catolicii, putem tot mai mult să vorbim împreună această limbă comună a carităţii: înainte de a întreprinde o iniţiativă de bine, ar fi frumos să ne întrebăm dacă putem s-o facem împreună cu fraţii noştri şi surorile noastre care împărtăşesc credinţa în Isus. Astfel, edificând comuniunea în concreteţea zilnică a mărturiei trăite, Duhul nu va înceta să deschidă căi providenţiale şi negândite de unitate.

Cu acest spirit apostolic constructiv Sanctitatea Voastră continuă să rezerve o atenţie genuină şi fraternă faţă de Biserica coptă catolică: o apropiere pentru care sunt atât de recunoscător şi care a avut exprimare lăudabilă în Consiliul Naţional al Bisericilor Creştine, căruia i-aţi dat viaţă pentru ca aceia care cred în Isus să poată acţiona tot mai mult împreună, în folosul întregii societăţi egiptene. Am apreciat mult şi ospitalitatea generoasă oferită celei de-a 13-a întâlniri a Comisiei mixte internaţionale pentru dialogul teologic dintre Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe orientale, care a avut loc aici anul trecut la invitaţia dumneavoastră. Este un semn frumos că întâlnirea următoare s-a desfăşurat anul acesta la Roma, ca şi cum ar exprima o continuitate deosebită între sediile lui Marcu şi al lui Petru. În Sfintele Scripturi, Petru pare într-un fel să răsplătească afectul lui Marcu numindu-l „fiul meu” (1Pt 5,13). Dar legăturile fraterne ale evanghelistului şi activitatea sa apostolică se referă şi la sfântul Paul care, înainte de a muri martir la Roma, vorbeşte despre utilitatea chibzuită a lui Marcu în slujire (cf. 2Tim 4,11) şi îl citează de mai multe ori (cf. Flm 24; Col 4,10). Caritate fraternă şi comuniune de misiune: acestea sunt mesajele pe care Cuvântul divin şi originile noastre ni le încredinţează. Sunt seminţele evanghelice pe care avem bucuria de a continua să le irigăm şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le facem să crească împreună (cf. 1Cor 3,6-7).

Maturizarea drumului nostru ecumenic este susţinută, în mod misterios şi deosebit de actual, şi de un adevărat ecumenism al sângelui. Sfântul Ioan scrie că Isus a venit „cu apă şi sânge” (1In 5,6); cine crede în El, aşa „învinge lumea” (1In 5,5). Cu apă şi sânge: trăind o viaţă nouă în Botezul nostru comun, o viaţă de iubire mereu şi faţă de toţi, chiar şi cu preţul jertfirii sângelui. Câţi martiri în această ţară, încă din primele secole ale creştinismului, au trăit credinţa în mod eroic şi până la capăt, vărsându-şi mai degrabă sângele decât să-l renege pe Domnul şi să cedeze în faţa linguşirilor răului sau chiar şi numai în faţa tentaţiei de a răspunde răului cu rău. Bine mărturiseşte asta venerabilul Martirologiu al Bisericii Copte. Din păcate, chiar recent sângele nevinovat al credincioşilor lipsiţi de apărare a fost vărsat cu cruzime. Frate preaiubit, după cum unic este Ierusalimul ceresc, unic este martirologiul nostru, iar suferinţele voastre sunt şi suferinţele noastre, sângele lor nevinovat ne uneşte. Întăriţi de mărturia voastră, să ne străduim pentru a ne opune violenţei predicând şi semănând binele, făcând să crească înţelegerea şi menţinând unitatea, rugându-ne pentru ca atâtea jertfe să deschidă calea spre un viitor de comuniune deplină între noi şi de pace pentru toţi.

Minunata istorie de sfinţenie din această ţară nu este deosebită numai prin jertfa martirilor. Imediat ce s-au terminat persecuţiile antice, a apărut o formă nouă de viaţă care, dăruită Domnului, nu ţinea nimic pentru sine: în deşert a început monahismul. Astfel, după marile semne pe care în trecut Dumnezeu le-a realizat în Egipt şi în Marea Roşie (cf. Ps 106,21-22), a urmat minunea unei vieţi noi, care a făcut să înflorească deşertul de sfinţenie. Cu veneraţie faţă de acest patrimoniu comun am venit pelerin în această ţară, unde Domnului însuşi îi place să meargă: aici, glorios a coborât pe muntele Sinai (cf. Ex 24,16); aici, umil a găsit refugiu ca prunc (cf. Mt 2,14).

Sanctitate, frate preaiubit, acelaşi Domn să ne dea harul să pornim din nou astăzi, împreună, pelerini de comuniune şi vestitori de pace. Pe acest drum să ne ia de mână Aceea care aici l-a însoţit pe Isus şi pe care marea tradiţie teologică egipteană a aclamat-o încă din antichitate Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. În acest titlu se unesc în mod minunat omenitatea şi divinitatea, pentru că în Mamă Dumnezeu s-a făcut pentru totdeauna om. Sfânta Fecioară, care mereu ne conduce la Isus, simfonie perfectă a divinului cu umanul, să aducă iar un pic de cer pe pământul nostru.

__________________

Declaraţie comună

a Sanctităţii Sale Francisc

şi a Sanctităţii Sale Tawadros al II-lea

  1. Noi, Francisc, Episcop de Roma şi Papă al Bisericii catolice, şi Tawadros al II-lea, Papă de Alexandria şi Patriarh al sediului Sfântului Marcu, aducem mulţumire lui Dumnezeu în Duhul Sfânt pentru că ne-a acordat fericita oportunitate de a ne întâlni iarăşi, de a schimba îmbrăţişarea fraternă şi de a ne uni din nou în rugăciune comună. Îi dăm glorie Celui Atotputernic pentru legăturile de fraternitate şi de prietenie care subzistă între sediul Sfântului Petru şi sediul Sfântului Marcu. Privilegiul de a ne afla împreună aici în Egipt este un semn că soliditatea relaţiei noastre se măreşte din an în an şi că creştem în apropiere, în credinţă şi în iubirea lui Cristos Domnul nostru. Îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru iubitul Egipt, „ţară natală care trăieşte în noi”, aşa cum obişnuia să spună Sanctitatea Sa Papa Shenouda al III-lea, „popor binecuvântat de Domnul” (cf. Is 19,25), cu antica sa civilizaţie a faraonilor, cu moştenirea greacă şi romană, cu tradiţia coptă şi cu prezenţa islamică. Egiptul este locul unde a găsit refugiu Sfânta Familie, este ţară de martiri şi de sfinţi.
  1. Legătura noastră profundă de prietenie şi de fraternitate regăseşte propriile origini în comuniunea deplină care exista între Bisericile noastre în primele secole şi a fost exprimată în diferite moduri în primele concilii ecumenice, începând de la cel din Niceea din 325 şi de la contribuţia curajosului părinte al Bisericii sfântul Atanasiu, care a meritat titlul de „protector al credinţei”. Comuniunea noastră s-a manifestat prin rugăciune şi practici liturgice asemănătoare, prin venerarea aceloraşi martiri şi sfinţi, în dezvoltarea şi în răspândirea monahismului urmând exemplul sfântului Anton cel Mare, cunoscut ca părintele tuturor monahilor.

Această comună experienţă de comuniune dinaintea timpului despărţirii asumă o semnificaţie deosebită în căutarea restabilirii comuniunii depline astăzi din partea noastră. Cea mai mare parte a relaţiilor care existau în primele secole au continuat, în pofida diviziunilor, între Biserica catolică şi Biserica ortodoxă coptă până în prezent şi recent s-au şi revitalizat. Ele ne stimulează să intensificăm eforturile noastre comune, perseverând în căutarea unei unităţi vizibile în diversitate, sub conducerea Duhului Sfânt.

  1. Amintim cu recunoştinţă întâlnirea istorică de acum patruzeci de ani între predecesorii noştri Papa Paul al VI-lea şi Papa Shenouda al III-lea, acea îmbrăţişare de pace şi de fraternitate după multe secole în care legăturile noastre reciproce de afect n-au avut posibilitatea de a se exprima din cauza distanţei care apăruse între noi. Declaraţia Comună pe care ei au semnat-o la 10 mai 1973 reprezintă o piatră de hotar pe drumul ecumenic şi a folosit ca punct de plecare pentru instituirea Comisiei pentru dialogul teologic dintre cele două Biserici ale noastre, care a dat mult rod şi a deschis calea spre un dialog mai amplu între Biserica catolică şi întreaga familie a Bisericilor ortodoxe orientale. În acea Declaraţie, Bisericile noastre au recunoscut că, în linie cu tradiţia apostolică, mărturisesc „o unică credinţă într-un singur Dumnezeu Unul şi Întreit” şi „dumnezeirea Unicului Fiu Întrupat al lui Dumnezeu, […] Dumnezeu desăvârşit cât priveşte dumnezeirea sa, şi om desăvârşit cât priveşte omenitatea sa”. De asemenea a fost recunoscut că „viaţa divină ne este dată şi alimentată prin cele şapte sacramente” şi că „noi o venerăm pe Fecioara Maria, Mamă a Luminii adevărate”, „Theotokos”.
  1. Cu extremă recunoştinţă amintim întâlnirea noastră fraternă la Roma la 10 mai 2013 şi instituirea zilei de 10 mai ca zi în care în fiecare an aprofundăm prietenia şi fraternitatea dintre Bisericile noastre. Acest reînnoit spirit de apropiere ne-a permis să discernem şi mai bine cum legătura care ne uneşte a fost primită de la unicul nostru Domn în ziua Botezului. De fapt, prin Botez devenim mădulare ale unicului Trup al lui Cristos care este Biserica (cf. 1Cor 12,13). Această moştenire comună este baza pelerinajului pe care îl facem împreună spre comuniunea deplină, crescând în iubire şi în reconciliere.
  1. Conştienţi că în acest pelerinaj ne rămâne încă mult drum de parcurs, ne reamintim ceea ce a fost făcut deja. Îndeosebi amintim întâlnirea dintre Papa Shenouda al III-lea şi sfântul Ioan Paul al II-lea, care a venit pelerin în Egipt în timpul Marelui Jubileu al anului 2000. Suntem determinaţi să urmăm paşii lor, mişcaţi de iubirea lui Cristos Bunul Păstor, având convingerea profundă că mergând împreună creştem în unitate. De aceea luăm forţă de la Dumnezeu, izvor desăvârşit de comuniune şi de iubire.
  1. Această iubire îşi are cea mai înaltă exprimare a sa în rugăciunea comună. Când creştinii se roagă împreună, ajung să înţeleagă că ceea ce îi uneşte este mult mai mare decât ceea ce îi desparte. Dorinţa noastră arzătoare de unitate găseşte inspiraţie din rugăciunea lui Cristos „ca toţi să fie una” (In 17,21). De aceea înfigem rădăcinile noastre în unica credinţă apostolică rugându-ne împreună, căutând traduceri comune ale rugăciunii Domnului şi o dată comună pentru celebrarea Paştelui.
  1. În timp ce mergem spre ziua binecuvântată în care în sfârşit ne vom reuni împreună la aceeaşi masă euharistică, putem să colaborăm în multe domenii şi să facem tangibilă marea bogăţie pe care deja o avem în comun. Putem da mărturie împreună despre valori fundamentale cum sunt sfinţenia şi demnitatea vieţii umane, sacralitatea căsătoriei şi a familiei şi respectarea întregii creaţii pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. În pofida multiplelor provocări contemporane, cum sunt secularizarea şi globalizarea indiferenţei, suntem chemaţi să oferim un răspuns împărtăşit, bazat pe valorile Evangheliei şi pe comorile din respectivele noastre tradiţii. În această privinţă, suntem încurajaţi să întreprindem un studiu mai aprofundat al părinţilor orientali şi latini şi să promovăm schimburi rodnice în viaţa pastorală, în special în cateheză şi într-o îmbogăţire spirituală reciprocă între comunităţile monastice şi călugăreşti.
  1. Mărturia noastră creştină împărtăşită este un semn providenţial de reconciliere şi de speranţă pentru societatea egipteană şi pentru instituţiile sale, o sămânţă plantată pentru a aduce roade de dreptate şi de pace. Din moment ce credem că toate fiinţele umane sunt create după imaginea lui Dumnezeu, ne străduim să promovăm seninătatea şi înţelegerea printr-o coexistenţă paşnică între creştini şi musulmani, mărturisind în acest mod că Dumnezeu doreşte unitatea şi armonia întregii familii umane şi demnitatea egală a fiecărei fiinţe umane. Avem la inimă prosperitatea şi viitorul Egiptului. Toţi membrii societăţii au dreptul şi datoria de a participa pe deplin la viaţa ţării, bucurându-se de cetăţenie deplină şi egală şi colaborând la edificarea naţiunii lor. Libertatea religioasă, care cuprinde libertatea de conştiinţă şi este înrădăcinată în demnitatea persoanei, este fundamentul tuturor celorlalte libertăţi. Este un drept sacru şi inalienabil.
  1. Intensificăm rugăciunea noastră neîncetată pentru toţi creştinii din Egipt şi din lume, în special pentru cei din Orientul Mijlociu. Unele evenimente tragice şi sângele vărsat de credincioşii noştri, persecutaţi şi ucişi numai pentru motivul de a fi creştini, ne amintesc mai mult ca oricând că ecumenismul martirilor ne uneşte şi ne încurajează să continuăm pe drumul păcii şi al reconcilierii. Pentru că, aşa cum scrie sfântul Paul, „dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el” (1Cor 12,26).
  1. Misterul lui Isus, mort şi înviat din iubire, stă în inima drumului nostru spre unitatea deplină. Încă o dată martirii sunt călăuzele noastre. În Biserica primară sângele martirilor a fost sămânţă de noi creştini. Tot aşa, în zilele noastre, sângele atâtor martiri să poată fi sămânţă de unitate între toţi discipolii lui Cristos, semn şi instrument de comuniune şi de pace pentru lume.
  1. Ascultători de acţiunea Duhului Sfânt, care sfinţeşte Biserica, de-a lungul secolelor o susţine şi o conduce la acea unitate deplină pentru care Cristos s-a rugat, astăzi noi, Papa Francisc şi Papa Tawadros al II-lea, cu scopul de a îmbucura inima Domnului Isus, precum şi inimile fiilor noştri şi ale fiicelor noastre în credinţă, declarăm reciproc că având un singur suflet şi o singură inimă vom căuta, cu toată sinceritatea, să nu repetăm Botezul administrat în una din Bisericile noastre nimănui care doreşte să se înscrie în cealaltă. Astfel atestăm ascultând de Sfintele Scripturi şi de credinţa exprimată în cele trei concilii ecumenice celebrate la Niceea, la Constantinopol şi la Efes.

Îi cerem lui Dumnezeu Tatăl nostru să ne conducă, în timpurile şi în modurile pe care Duhul Sfânt le va dispune, la unitatea deplină în Trupul mistic al lui Cristos.

  1. De aceea, să ne lăsăm conduşi de învăţăturile şi de exemplul apostolului Paul, care scrie: „străduindu-vă să menţineţi unitatea Duhului în legătura păcii. Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă, aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toate, prin toţi şi în toţi” (Ef 4,3-6).

_____________________

Rugăciune ecumenică spontană

Doamne Isuse, îţi cer să ne binecuvântezi. Să-l binecuvântezi pe fratele meu, Papa Tawadros al II-lea, şi să-i binecuvântezi pe toţi fraţii episcopi care sunt aici. Să-i binecuvântezi pe toţi fraţii creştini. Condu-ne pe calea carităţii, a lucrării împreună, la masa comună a Euharistiei. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.