Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Egipt (28-29 aprilie 2017)

Întâlnirea cu autorităţile

Hotel Al Masah, Cairo

Vineri, 28 aprilie 2017

Domnule preşedinte,

Domnule mare imam de Al-Azhar,

Stimaţi membri ai guvernului şi ai parlamentului,

Iluştri ambasadori şi membri ai corpului diplomatic,

Dragi domni şi doamne,

Al Salamò Alaikum!

Vă mulţumesc, domnule preşedinte, pentru cuvintele dumneavoastră respectuoase de bun-venit şi pentru invitaţia pe care mi-aţi adresat-o cu gentileţe de a vizita iubita voastră ţară. Păstrez vie în amintire vizita dumneavoastră la Roma, în noiembrie 2014, şi cu marele imam de la Universitatea Al-Azhar, dr. Ahmad Al-Tayyib, anul trecut.

Sunt bucuros să fiu în Egipt, ţară cu foarte veche şi nobilă civilizaţie, ale cărei vestigii le putem admira şi astăzi şi care, în maiestuozitatea sa, par să vrea să sfideze secolele. Această ţară reprezintă mult pentru istoria umanităţii şi pentru tradiţia Bisericii, nu numai datorită trecutului său istoric prestigios – al faraonilor, copt şi musulman –, ci şi pentru că atâţia patriarhi au trăit în Egipt sau l-au străbătut. De fapt, el este menţionat un mare număr de ori în Sfintele Scripturi. În această ţară Dumnezeu s-a făcut simţit, „i-a revelat numele său lui Moise” [1] şi pe muntele Sinai a încredinţat poporului său şi omenirii poruncile divine. Pe solul egiptean a găsit refugiu şi ospitalitate Sfânta Familie: Isus, Maria şi Iosif.

Ospitalitatea dată cu generozitate cu peste două mii de ani în urmă rămâne în amintirea colectivă a umanităţii şi este izvor de binecuvântări îmbelşugate care încă se extind. Deci Egiptul este o ţară pe care, într-un anumit sens, o simţim cu toţii ca a noastră! Şi cum spuneţi voi: „Misr um al dugna / Egiptul este mama universului”. Şi astăzi găsesc primire aici milioane de refugiaţi care provin din diferite ţări, între care Sudan, Eritreea, Siria şi Irak, refugiaţi pe care cu angajare lăudabilă se încearcă să se integreze în societatea egipteană.

Egiptul, din cauza istoriei sale şi a poziţiei sale geografice deosebite, ocupă un rol de neînlocuit în Orientul Mijlociu şi în contextul ţărilor care caută soluţii la probleme acute şi complexe care au nevoie să fie înfruntate acum, pentru a evita o derivă de violenţă şi mai gravă. Mă refer la acea violenţă oarbă şi inumană cauzată de diferiţi factori: de dorinţa obtuză de putere, de comerţul de arme, de gravele probleme sociale şi de extremismul religios care foloseşte Sfântul Nume al lui Dumnezeu pentru a săvârşit masacre şi nedreptăţi nemaiauzite.

Acest destin şi această misiune a Egiptului constituie şi motivul care a determinat poporul să solicite un Egipt în care să nu-i lipsească nimănui pâinea, libertatea şi dreptatea socială. Cu siguranţă acest obiectiv va deveni o realitate dacă toţi împreună vor avea voinţa de a transforma cuvintele în acţiuni, aspiraţiile valoroase în angajare, legile scrise în legi aplicate, valorizând genialitatea înnăscută a acestui popor.

Apoi, Egiptul are o misiune singulară: să întărească şi să consolideze şi pacea regională, chiar dacă este rănit, pe propriul sol, de violenţe oarbe. Aceste violenţe fac să sufere pe nedrept atâtea familii – dintre care unele sunt aici prezente – care îşi plâng fiii şi fiicele.

Gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre toate persoanele care, în ultimii ani, şi-au dat viaţa pentru a salvgarda patria lor: tinerii, membrii forţelor armate şi ale poliţiei, cetăţenii copţi şi toţi necunoscuţii căzuţi din cauza diferitelor acţiuni teroriste. Mă gândesc şi la omorurile şi la ameninţările care au determinat un exod al creştinilor din Sinaiul de nord. Exprim recunoştinţă autorităţilor civile şi religioase şi celor care au dat primire şi asistenţă acestor persoane atât de încercate. Mă gândesc de asemenea la cei care au fost loviţi în atentatele la bisericile copte, fie în decembrie 2016 fie mai recent în Tanta şi în Alexandria. Spre rudele lor şi spre întregul Egipt se îndreaptă condoleanţele mele cele mai sincere şi rugăciunea mea către Domnul pentru ca să dea vindecare grabnică răniţilor.

Domnule preşedinte, stimaţi domni şi doamne,

Nu pot să nu încurajez îndrăzneala eforturilor pentru realizarea de numeroase proiecte naţionale, precum şi multele iniţiative care au fost luate în favoarea păcii în ţară şi în afara ei, în vederea dezvoltării dorite, în prosperitate şi în pace, pe care poporul o doreşte şi o merită.

Dezvoltarea, prosperitatea şi pacea sunt bunuri la care nu se poate renunţa, care merită orice jertfă. Sunt şi obiective care cer muncă serioasă, angajare convinsă, metodologie adecvată şi, mai ales, respectare necondiţionată a drepturilor inalienabile ale omului, cum sunt egalitatea între toţi cetăţenii, libertatea religioasă şi de exprimare, fără nicio distincţie[2]. Obiective care cer o atenţie specială faţă de rolul femeii, al tinerilor, al celor mai săraci şi al bolnavilor. În realitate, dezvoltarea adevărată se măsoară din grija care se dedică omului – inima oricărei dezvoltări –, educaţiei sale, sănătăţii sale şi demnităţii sale; de fapt, măreţia oricărei naţiuni se revelează în grija pe care ea o dedică realmente celor mai slabi din societate: femeile, copiii, bătrânii, bolnavii, neputincioşii, minorităţile, pentru ca nicio persoană şi niciun grup social să nu rămână excluşi sau lăsaţi la margini.

În faţa unui scenariu mondial delicat şi complex, care ne face să ne gândim la ceea ce am numit un „război mondial pe bucăţi”, trebuie afirmat că nu se poate construi civilizaţia fără a respinge orice ideologie a răului, a violenţei şi orice interpretare extremistă care pretinde să-l anuleze pe celălalt şi să elimine diversităţile manipulând şi insultând Sfântul Nume al lui Dumnezeu. Dumneavoastră, domnule preşedinte, aţi vorbit despre asta de mai multe ori şi în diferite circumstanţe cu claritate, încât meritaţi ascultare şi apreciere.

Toţi avem obligaţia de a învăţa noile generaţii că Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, nu are nevoie să fie protejat de oameni, dimpotrivă El este cel care-i protejează pe oameni; El nu vrea niciodată moartea fiilor săi ci viaţa lor şi fericirea lor; El nu poate nici să ceară nici să justifice violenţa, dimpotrivă o detestă şi o respinge[3]. Adevăratul Dumnezeu cheamă la iubirea necondiţionată, la iertarea gratuită, la milostivire, la respectarea absolută a oricărei vieţi, la fraternitatea dintre fiii săi, care cred şi care nu cred.

Avem obligaţia de a afirma împreună că istoria nu-i iartă pe cei care proclamă dreptatea şi practică nedreptatea; nu-i iartă pe cei care vorbesc despre egalitate şi îi rebutează pe cei diferiţi. Avem obligaţia de a-i demasca pe vânzătorii de iluzii cu privire la lumea de dincolo, care predică ura pentru a le fura celor simpli viaţa lor prezentă şi dreptul lor de a trăi cu demnitate, transformându-i în lemn de ars şi privându-i de capacitatea de a alege cu libertate şi de a crede cu responsabilitate. Domnule preşedinte, dumneavoastră, în urmă cu câteva minute, mi-aţi spus că Dumnezeu este Dumnezeul libertăţii, şi acest lucru este adevărat. Avem obligaţia de a demonta ideile ucigaşe şi ideologiile extremiste, afirmând incompatibilitatea dintre adevărata credinţă şi violenţă, dintre Dumnezeu şi actele de moarte.

În schimb istoria îi onorează pe constructorii de pace, care, cu curaj şi fără violenţă, luptă pentru o lume mai bună: „Fericiţi făcătorii de pace pentru că vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9).

Egiptul, care în timpul lui Iosif a salvat celelalte popoare de la foamete (cf. Gen 41,57), este chemat deci şi astăzi să salveze această iubită regiune de la foametea iubirii şi a fraternităţii; este chemat să condamne şi să înfrângă orice violenţă şi orice terorism; este chemat să dăruiască grâul păcii tuturor inimilor înfometate de convieţuire paşnică, de muncă demnă, de educaţie umană. Egiptul, care în acelaşi timp construieşte pacea şi combate terorismul, este chemat să dea dovada că „AL DIN LILLAH WA AL WATÀN LILGIAMIA’ / Credinţa este pentru Dumnezeu, patria este pentru toţi”, cum afirmă motoul revoluţiei din 23 iulie 1952, demonstrând că se poate crede şi trăi în armonie cu alţii, împărtăşind cu ei valorile umane fundamentale şi respectând libertatea şi credinţa tuturor[4]. Rolul special al Egiptului este necesar pentru a putea afirma că această regiune, leagăn a trei mari religii, poate, ba chiar trebuie să se trezească din lunga noapte de suferinţă pentru a iradia din nou valorile supreme ale dreptăţii şi fraternităţii, care sunt fundamentul solid şi calea obligatorie pentru pace[5]. De la marile naţiuni nu se poate aştepta puţin!

Anul acesta se va celebra a 70-a aniversare a relaţiilor diplomatice dintre Sfântul Scaun şi Republica Arabă Egipt, una dintre primele ţări arabe care a stabilit aceste raporturi diplomatice. Ele au fost caracterizate mereu de prietenie, de stimă şi de colaborare reciprocă. Doresc ca această vizită a mea să le poată consolida şi întări.

Pacea este dar al lui Dumnezeu dar este şi lucrare a omului. Este un bine care trebuie construit şi protejat, respectând principiul care afirmă forţa legii şi nu legea forţei[6]. Pace pentru această ţară iubită! Pace pentru toată această regiune, îndeosebi pentru Palestina şi Israel, pentru Siria, pentru Libia, pentru Yemen, pentru Irak, pentru Sud Sudan; pace tuturor oamenilor de bunăvoinţă!

Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor,

Doresc să adresez un salut afectuos şi o îmbrăţişare paternă tuturor cetăţenilor egipteni, care sunt prezenţi simbolic aici, în această aulă. Salut de asemenea pe fiii şi fraţii creştini care trăiesc în această ţară: copţii ortodocşi, greco-bizantinii, armeano-ortodocşii, protestanţii şi catolicii. Sfântul Marcu, evanghelizatorul acestei ţări, să vă ocrotească şi să ne ajute să construim şi să ajungem la unitate, atât de dorită de Domnul nostru (cf. In 17,20-23). Prezenţa voastră în această patrie nu este nici nouă nici întâmplătoare, ci istorică şi inseparabilă de istoria Egiptului. Sunteţi parte integrantă din această ţară şi aţi dezvoltat în decursul secolelor un soi de raport unic, o simbioză deosebită, care poate să fie luată ca exemplu de alte naţiuni. Voi aţi demonstrat şi demonstraţi că se poate trăi împreună, în respect reciproc şi în confruntare leală, găsind în diferenţă un izvor de bogăţie şi niciodată un motiv de ciocnire[7].

Mulţumesc pentru primirea călduroasă. Îi cer lui Dumnezeu Atotputernicul şi Unicul să-i umple pe toţi cetăţenii egipteni cu binecuvântările sale divine. El să acorde Egiptului pace şi prosperitate, progres şi dreptate şi să-i binecuvânteze pe toţi fiii săi!

„Binecuvântat să fie Egiptul poporul meu”, spune Domnul în Cartea lui Isaia (19,25).

Shukran wa tahìah misr!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Ioan Paul al II-lea, Discurs la ceremonia de bun-venit, 24 februarie 2000Insegnamenti XXIII, 1 [2000], 248.

[2] Cf. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Constituţia Egipteană din 2014, cap. III.

[3] „Dumnezeu […] urăşte pe cel care iubeşte violenţa” (Ps 11,5).

[4] Cf. Constituţia Egipteană din 2014, art. 5.

[5] Cf. Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2014, 4.

[6] Cf. Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2017, 1.

[7] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Ecclesia in Medio Oriente, 24 şi 25.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.