Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Bulgaria şi Macedonia de Nord (5-7 mai 2019)

Întâlnire cu comunitatea catolică, Biserica Sfântul Mihail Arhanghel (Rakovsky), Luni, 6 mai 2019

Iubiţi fraţi şi surori,

Bună după-amiază! Vă mulţumesc pentru primirea călduroasă, pentru dansuri şi pentru mărturii. Îmi spun că traducerea este cu ecrane. E bine aşa.

Monseniorul Iovcev mi-a cerut să vă ajut – în această bucurie de a întâlni poporului lui Dumnezeu cu miile sale chipuri şi carisme – să vă ajut să „vedeţi cu ochi de credinţă şi de iubire”. Înainte de toate aş vrea să vă mulţumesc pentru că m-aţi ajutat pe mine să văd mai bine şi să înţeleg un pic mai mult motivul pentru care această ţară a fost atât de iubită şi de semnificativă pentru sfântul Ioan al XXIII-lea, unde Domnul pregătea ceea ce avea să fie un pas important pe drumul nostru eclezial. Între voi a răsărit o prietenie puternică faţă de fraţii ortodocşi care l-a proiectat pe un drum capabil să genereze fraternitatea atât de suspinată şi fragilă între persoane şi comunităţi.

A vedea cu ochii credinţei. Doresc să amintesc cuvintele „Papei cel bun”, care a ştiut să sintonizeze inima sa cu Domnul în aşa fel încât să poată spune că nu este de acord cu aceia care în jurul său vedeau numai răul şi să-i numească profeţi ai nenorocirii. Conform lui, trebuia să se aibă încredere în Providenţă, care ne însoţeşte încontinuu şi, în mijlocul adversităţilor, este capabilă să realizeze planuri superioare şi neaşteptate (Discurs de deschidere a Conciliului al II-lea din Vatican, 11 octombrie 1962).

Oamenii lui Dumnezeu sunt cei care au învăţat să vadă, să aibă încredere, să descopere şi să se lase conduşi de forţa învierii. E adevărat, recunosc că există situaţii şi momente dureroase şi deosebit de nedrepte, dar nu rămân cu mâinile în sân, înfricoşaţi sau, mai rău, alimentând un climat de incredulitate, de durere sau deranjare, pentru că asta nu face decât să dăuneze sufletului, slăbind speranţa şi împiedicând orice soluţie posibilă. Bărbaţii şi femeile lui Dumnezeu sunt cei care au curajul de a face primul pas – acest lucru este important: a face primul pas – şi încearcă în mod creativ să fie în prima linie mărturisind că Iubirea n-a murit, ci a învins orice obstacol. Bărbaţii şi femeile lui Dumnezeu intră în joc pentru că au învăţat că, în Isus, Dumnezeu însuşi a intrat în joc. A pus în joc propriul trup pentru ca nimeni să nu se poată simţi singur şi abandonat. Şi aceasta este frumuseţea credinţei noastre: Dumnezeu care intră în joc făcându-se unul dintre noi.

În acest sens aş vrea să împărtăşesc cu voi o experienţă avută cu puţine ore în urmă. În această dimineaţă am avut bucuria de a întâlni, în lagărul de refugiaţi de la Vrazhedebna, evacuaţi şi refugiaţi care provin din diferite ţări din lume pentru a găsi un context de viaţă mai bună decât aceea pe care au lăsat-o, de asemenea am întâlnit voluntari de la Caritas. [aplauze pentru voluntarii de la Caritas, care se ridică în picioare, toţi cu un tricou roşu]. Când am intrat aici şi am văzut voluntarii de la Caritas, am întrebat cine erau, deoarece credeam că erau pompierii Aşa de roşii! Acolo [la Centrul de la Vrazhedebna] îmi spuneau că inima Centrului – a acestui Centru de refugiaţi – se naşte din conştiinţa că fiecare persoană este fiică a lui Dumnezeu, independent de etnie sau de confesiune religioasă. Pentru a-l iubi pe cineva nu este nevoie să i se ceară curriculum vitae; iubirea precede, mereu merge înainte, se anticipă. De ce? Pentru că iubirea este gratuită. În acest Centru al Caritas-ului sunt mulţi creştinii care au învăţat să vadă chiar cu ochii Domnului, care nu se opreşte asupra adjectivelor, ci caută şi aşteaptă pe fiecare cu ochi de Tată. Dar voi ştiţi un lucru? Trebuie să fim atenţi! Noi am căzut în cultura adjectivului: „această persoană este acesta, această persoană este acesta, această persoană este acesta…”. Şi Dumnezeu nu vrea asta. Este o persoană, este imagine a lui Dumnezeu. Fără adjective! Să lăsăm ca Dumnezeu să pună adjectivele; noi să punem iubirea, în fiecare persoană. Astfel, acest lucru este valabil şi pentru bârfă. Cu câtă uşurinţă vine între noi bârfa! „Ah, acesta e acela, acesta face asta…”. Mereu îi „adjectivăm” pe oameni. Eu nu vorbesc despre voi, pentru că ştiu că aici nu este bârfă, ci ne gândim la locul unde sunt bârfele. Acesta este adjectivul: a-i adjectiva pe oameni. Trebuie să trecem de la cultura adjectivului la realitatea substantivului. A vedea cu ochii credinţei este invitaţia de a nu petrece viaţa punând etichete, clasificând pe cel care este vrednic de iubire şi pe cel care nu este vrednic de iubire, ci a încerca să se creeze condiţiile pentru ca fiecare persoană să se simtă iubită, mai ales cele care se simt uitate de Dumnezeu pentru că sunt uitate de fraţii lor. Fraţi şi surori, cine iubeşte nu pierde timp să se plângă, ci vede mereu ceva concret ce poate să facă. În acest Centru aţi învăţat să vedeţi problemele, să le recunoaşteţi, să le înfruntaţi; vă lăsaţi interpelaţi şi încercaţi să discerneţi cu ochii Domnului. Aşa cum a spus papa Ioan: „N-am cunoscut niciodată un pesimist care să fi terminat ceva bine”. Pesimiştii nu fac niciodată ceva bine. Pesimiştii ruinează totul. Când eu mă gândesc la pesimist, îmi vine în minte un tort frumos: ce face pesimistul? Varsă oţet peste tort, ruinează totul. Pesimiştii ruinează totul. În schimb iubirea deschide uşile, mereu! Papa Ioan avea dreptate: „N-am cunoscut niciodată un pesimist care să fi terminat ceva bine”. Domnul este primul care nu este pesimist şi încontinuu încearcă să deschidă pentru noi toţi căi de Înviere. Domnul este un optimist incurabil! Caută mereu să gândească bine despre noi, să ne ducă înainte, să parieze pentru noi. Ce frumos este când comunităţile noastre sunt şantiere de speranţă! Optimistul este un bărbat sau o femeie care creează în comunitate speranţă.

Dar pentru a dobândi privirea lui Dumnezeu avem nevoie de ceilalţi, avem nevoie ca să ne înveţe să privim şi să simţim aşa cum Isus priveşte şi simte; ca inima noastră să poată palpita cu aceleaşi sentimente ale sale. Pentru aceasta mi-a plăcut când Mitko şi Miroslava, cu micul lor îngeraş Bilyana, ne spuneau că pentru ei parohia a fost mereu a doua casă a lor, locul unde găsesc mereu, în rugăciunea comunitară şi în sprijinul persoanelor dragi, forţa pentru a merge înainte. O parohie optimistă, care ajută să se meargă înainte.

Parohia, în acest mod, se transformă într-o casă în mijlocul tuturor caselor şi este capabilă să-l facă prezent pe Domnul chiar acolo unde fiecare familie, fiecare persoane caută zilnic să-şi câştige pâinea. Acolo, la răscruce de drumuri, se află Domnul, care n-a voit să ne mântuiască printr-un decret, ci ca intrat şi vrea să intre în adâncul familiilor noastre şi să ne spună, ca discipolilor: „Pace vouă!”. Este frumos salutul Domnului: „Pace vouă!”. Unde este furtuna, unde este întunericul, unde este îndoiala, unde este angoasa, Domnul spune: „Pace vouă!”. Şi nu numai că spune asta: face pacea.

Sunt bucuros să ştiu că găsiţi bună această „maximă” care-mi place să o împărtăşesc cu soţii: „Niciodată să nu mergeţi la culcare supăraţi, nici măcar într-o noapte” (şi, cât pot să văd, cu voi funcţionează). Este o maximă care poate să folosească şi pentru toţi creştinii. Mie îmi place să le spun perechilor să nu se certe, dar dacă se ceartă, nu-i problemă, pentru că este normal să se supere. Este normal. Şi uneori să se certe un pic mai tare – uneori zboară farfuriile –, dar nu-i problemă: supărarea cu condiţia să se facă pace înainte ca să se termine ziua. Niciodată să nu se termine ziua în război. Vouă soţilor tuturor: niciodată să nu terminaţi ziua în război. Şi ştiţi de ce? Pentru că „războiul rece” din ziua următoare este foarte periculoasă. „Şi, părinte, cum se poate face pace? Unde pot să învăţ discursurile pentru a face pacea?”. Fă aşa [face gestul unei mângâieri]: un gest şi este făcută pacea. Numai un gest de iubire. Aţi înţeles? Asta pentru cupluri. Este adevărat că, aşa cum aţi povestit şi voi, se trece prin diferite încercări; pentru aceasta este necesar să fim atenţi pentru ca niciodată furia, supărarea sau amărăciunea să nu pună stăpânire pe inimă. Şi în asta trebuie să ne ajutăm, să avem grijă unii de alţii pentru ca să nu se stingă flacăra pe care Duhul a aprins-o în inima noastră.

Voi recunoaşteţi, şi sunteţi recunoscători pentru asta, că preoţii voştri şi surorile voastre se îngrijesc de voi. Sunt buni! Aplauze pentru ei. Dar când vă ascultam, m-a impresionat acel preot care împărtăşea nu cât de bun a fost el în timpul acestor ani de slujire, ci a vorbit despre persoanele pe care Dumnezeu le-a pus alături de el pentru a-l ajuta să devină un bun slujitor al lui Dumnezeu. Şi aceste persoane sunteţi voi.

Poporul lui Dumnezeu îi mulţumeşte păstorului său şi păstorul recunoaşte că învaţă să fie credincios – atenţie la asta: învaţă să fie credincios – cu ajutorul oamenilor săi, al familiei sale şi în mijlocul lor. Când un preot sau o persoană consacrată, chiar şi un episcop ca mine, se îndepărtează de poporul lui Dumnezeu, inima se răceşte şi pierde acea capacitate de a crede ca popor al lui Dumnezeu. Pentru aceasta îmi place această afirmaţie: poporul lui Dumnezeu îi ajută pe consacraţi – fie ei preoţi, episcopi sau surori – să fie credincioşi. Poporul lui Dumnezeu este o comunitate vie care susţine, însoţeşte, integrează şi îmbogăţeşte. Niciodată despărţiţi, ci uniţi, fiecare învaţă să fie semn şi binecuvântare a lui Dumnezeu pentru ceilalţi. Preotul fără poporul său pierde identitatea şi poporul fără păstorii săi se poate fărâmiţa. Unitatea păstorului care susţine şi luptă pentru poporul său şi poporul care susţine şi luptă pentru păstorul său. Acest lucru este mare! Fiecare îşi dedică propria viaţă pentru alţii. Nimeni nu poate să trăiască numai pentru sine, trăim pentru alţii. Şi asta o spunea sfântul Paul într-una din scrisorile sale: „Nimeni nu trăieşte pentru sine”. „Părinte, eu cunosc o persoană care trăieşte pentru sine”. Şi acea persoană este fericită? Este capabilă să-şi dea viaţa pentru alţii? Este capabilă să zâmbească? Sunt persoanele egoiste. Este poporul sacerdotal care cu preotul este în măsură să spună: „Acesta este trupul meu oferit pentru voi”. Acesta este poporul lui Dumnezeu unit cu preotul. Aşa învăţăm să fim o Biserică-familie-comunitate care primeşte, ascultă, însoţeşte, se preocupă de ceilalţi revelând adevărata sa faţă, care este faţă de mamă. Biserica este mamă. Biserică-mamă care trăieşte şi îşi însuşeşte problemele fiilor, fără să ofere răspunsuri preconfecţionate. Nu. Mamele, atunci când trebuie să răspundă la realitatea fiilor spun ceea ce le vine în minte în acel moment. Mamele nu au răspunsuri preconfecţionate: răspund cu inima, cu inima de mamă. Astfel Biserica, această Biserică ce este făcută din noi toţi, popor şi preoţi împreună, episcopi, consacraţi, toţi împreună, caută împreună drumuri de viaţă, drumuri de reconciliere; caută să facă prezentă Împărăţia lui Dumnezeu. Biserică-familie-comunitate care ia în mână nodurile vieţii, care adesea sunt ghemuri mari, şi înainte de a le descâlci şi le însuşeşte, le primeşte în mâinile sale şi le iubeşte. Aşa face o mamă: când vede un fiu sau o fiică ce este „înnodat” în atâtea dificultăţi, nu-l condamnă: ia acele dificultăţi, acele noduri în mâinile sale, şi le însuşeşte şi le rezolvă. Aşa este Mama noastră Biserica. Aşa trebuie s-o privim. Este mama care ne ia aşa cum suntem, cu dificultăţile noastre, chiar cu păcatele noastre. Este mamă, mereu ştie să rezolve treburile. Nu ni se pare că este frumos să avem o astfel de mamă? Niciodată să nu vă îndepărtaţi, niciodată să nu vă îndepărtaţi de Biserică! Şi dacă tu te îndepărtezi, vei pierde amintirea maternităţii Bisericii; vei începe să gândeşti rău despre Mama ta Biserica, şi cu cât mergi mai departe cu atât acea imagine de mamă va deveni o imagine de mamă vitregă. Însă mama vitregă este inima ta. Biserica este mamă.

O familie între familie – asta e Biserica –, deschisă să mărturisească, aşa cum ne spunea sora, lumii de astăzi credinţa, speranţa şi iubirea faţă de Domnul şi faţă de cei pe care El îi iubeşte cu predilecţie. O casă cu uşile deschise. Biserica este o casă cu uşile deschise, pentru că este mamă. Pe mine m-a impresionat mult un lucru pe care l-a scris un mare preot. El era un poet şi o iubea mult pe Sfânta Fecioară Maria. Era şi un preot păcătos, el ştia că este păcătos, dar mergea la Sfânta Fecioară Maria şi plângea în faţa Sfintei Fecioare Maria. Odată a scris o poezie, cerând iertare Sfintei Fecioare Maria şi făcând propunerea de a nu se îndepărta niciodată de Biserică. Scria aşa: „În această seară, Stăpână, promisiunea este sinceră. Însă, pentru orice eventualitate, nu uita să laşi cheia în încuietoarea din afară”. Maria şi Biserica nu închid niciodată dinăuntru! Mereu, dacă închid uşa, cheia este în afară: tu poţi să deschizi. Şi aceasta este speranţa noastră. Speranţa reconcilierii. „Părinte, dumneavoastră spuneţi că Biserica şi Sfânta Fecioară Maria sunt o casă cu uşile deschise, dar dacă dumneavoastră aţi şti, părinte, lucrurile urâte pe care eu le-am făcut în viaţă: pentru mine uşile Bisericii, chiar şi uşile inimii Sfintei Fecioare Maria, sunt închise” – „Ai dreptate, sunt închise, dar apropie-te, priveşte bine şi vei găsi cheia în partea din afară. Fă aşa, deschide şi intră. Nu trebuie să suni la sonerie. Deschide cu cheia aceea acolo”. Şi acest lucru este valabil pentru toată viaţa!

În acest sens am o „trebuşoară” pentru voi. Voi sunteţi fii în credinţa marilor martori care au fost capabili să mărturisească iubirea faţă de Domnul cu viaţa lor în aceste ţinuturi. Fraţii Ciril şi Metodiu, oameni sfinţi şi cu mari vise, s-au convins că modul cel mai autentic pentru a vorbi cu Dumnezeu era s-o faci în propria limbă. Asta le-a dat lor îndrăzneala de a se decide să traducă Biblia pentru ca nimeni să nu rămână lipsit de Cuvântul care dă viaţă.

A fi o casă cu uşile deschise, pe urmele lui Ciril şi Metodiu, astăzi cere să ştim să fim şi îndrăzneţi şi creativi pentru a ne întreba cum se poate traduce în mod concret şi comprehensibil pentru tinerele generaţii iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi. Trebuie să fim îndrăzneţi, curajoşi. Să ştim şi să experimentăm că „tinerii, în structurile obişnuite, adesea nu găsesc răspunsuri la neliniştile lor, la exigenţele lor, la problematicile lor şi la rănile lor” (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 202). Şi asta ne cere un nou efort de imaginaţie în acţiunile noastre pastorale, pentru a căuta modul de a ajunge la inima lor, de a cunoaşte aşteptările lor şi de a încuraja visele lor, ca o comunitate-familie care susţine, însoţeşte şi invită să privim viitorul cu speranţă. O mare tentaţie pe care o înfruntă noile generaţii este lipsa de rădăcini, de rădăcini care să le susţină, şi asta le duce la dezrădăcinare şi la o mare singurătate. Tinerii noştri, în momentul în care se simt chemaţi să exprime tot potenţialul în posesia lor, de multe ori rămân la jumătatea drumului din cauza frustrărilor sau a dezamăgirilor pe care le experimentează, pentru că nu au rădăcini pe care să se sprijine pentru a privi înainte (cf. ibid., 179-186). Şi asta se măreşte atunci când se văd obligaţi să lase propriul ţinut, propria patrie, propria familie.

Să nu ne fie frică să acceptăm noi provocări, cu condiţia ca să ne străduim cu orice mijloc să facem în aşa fel încât oamenii noştri să nu fie privaţi de lumina şi de mângâierea care se nasc din prietenia cu Isus. Aş vrea să subliniez acest lucru pe care l-am spus despre tineri, care de atâtea ori pierd rădăcinile. Astăzi, în lume, există două grupuri de persoane care suferă mult: tinerii şi bătrânii. Trebuie să facem ca ei să se întâlnească. Bătrânii sunt rădăcinile societăţii noastre, nu putem să-i trimitem din comunitatea noastră, sunt amintirea vie a credinţei noastre. Tinerii au nevoie de rădăcini, de amintire. Să facem în aşa fel încât să comunice între ei, fără frică. Există o profeţie frumoasă a profetului Ioel: „Bătrânii vor avea vise şi tinerii vor profeţi” (cf. 3,1). Când tinerii se întâlnesc cu bătrânii şi bătrânii cu tinerii, bătrânii încep să retrăiască, visează din nou şi tinerii iau curaj de la bătrâni, merg înainte şi încep să facă ceea ce este atât de important în viaţa lor, adică să frecventeze viitorul. Avem nevoie ca tinerii să frecventeze viitorul, însă acest lucru se poate face numai dacă avem rădăcinile bătrânilor. Când eu am ajuns aici la parohie, pe străzi erau mulţi bătrâni, mulţi bătrânei şi bătrânele. Zâmbeau… Au o comoară înăuntru. Şi erau mulţi tineri care şi ei salutau şi zâmbeau. Să se întâlnească! Bătrânii să le dea tinerilor această capacitate de a profeţi, adică de a frecventa viitorul. Acestea sunt pariurile de astăzi. Şi să nu ne fie frică. Să acceptăm noi provocări, cu condiţia ca să ne străduim cu orice mijloc să facem în aşa fel încât oamenii noştri să nu fie privaţi de lumina şi de mângâierea care se nasc din prietenia cu Isus, de o comunitate de credinţă care să-i susţină şi de un orizont mereu stimulant şi reînnoitor care să le dea sens şi viaţă (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 49). Să nu uităm că paginile cele mai frumoase din viaţa Bisericii au fost scrise atunci când în mod creativ poporul lui Dumnezeu pornea la drum pentru a încerca să traducă iubirea lui Dumnezeu în fiecare moment al istoriei, cu provocările pe care treptat le întâlnea. Poporul unit, poporul lui Dumnezeu, cu sensus fidei care îi este propriu. Este frumos să ştim că puteţi să vă bazaţi pe o mare istorie trăită, dar este şi mai frumos a conştientiza că vouă v-a fost dat să scrieţi ceea ce va veni. Aceste pagini n-au fost scrise. Trebuie să le scrieţi voi. Viitorul este în mâinile voastre, cartea viitorului trebuie s-o scrieţi voi. Nu încetaţi să fiţi o Biserică ce continuă să dea naştere, în mijlocul contradicţiilor, al durerilor precum şi al atâtor sărăcii, ci este Biserica Mamă care încontinuu face copii, dă naştere la copii de care această ţară are nevoie astăzi la începuturile secolului al XXI-lea, ţinând o ureche la Evanghelie şi cealaltă la inima poporului vostru. Mulţumesc… – n-am terminat! Vă mai chinuiesc încă un pic – Mulţumesc pentru această întâlnite. Şi, gândindu-mă la papa Ioan, aş vrea ca binecuvântarea pe care v-o dau acum să fie o mângâiere a Domnului asupra fiecăruia dintre voi. El a dat acea binecuvântare cu urarea ca să fie o mângâiere; acea binecuvântare pe care a dat-o în lumina lunii.

Să ne rugăm împreună, s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria care este imagine a Bisericii. Rugaţi-vă în limba voastră. [Recită Bucură-te Marie în bulgară]

[Binecuvântare]

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.