Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Bulgaria şi Macedonia de Nord (5-7 mai 2019)

Întâlnire ecumenică şi interreligioasă cu tinerii, Centrul Pastoral (Skopje), Marţi, 7 mai 2019

Dragi prieteni,

Întotdeauna este motiv de bucurie şi de speranţă pentru a putea avea aceste întâlniri. Mulţumesc că aţi făcut posibil acest lucru şi să-mi dăruiţi această oportunitate. Mulţumesc din inimă pentru dansul vostru, atât de frumos, şi pentru întrebările voastre. Eu cunoşteam întrebările: le-am primit şi le cunoşteam, şi am pregătit câteva puncte pentru a reflecta cu voi asupra acestor întrebări.

Încep de la ultima (aşa cum spune Domnul, cei din urmă vor fi cei dintâi). Liridona, după ce ai împărtăşit cu noi aspiraţiile tale, mă întrebai: „Visez prea mult?”. O întrebare foarte frumoasă, la care mi-ar plăcea să răspundem împreună. Pentru voi, Liridona visează prea mult?

Aş vrea să vă spun: a visa niciodată nu este prea mult. Una dintre principalele probleme de astăzi şi ale atâtor tineri este că au pierdut capacitatea de a visa. Nici mai mult, nici mai puţin, nu visează. Şi atunci când o persoană nu visează, când un tânăr nu visează acest spaţiu este ocupat de plângere şi de resemnare sau de tristeţe. „Astea le lăsăm celor care o urmează pe «zeiţa plângere»! […] este o înşelăciune: te face s-o iei pe drumul greşit. Când totul pare oprit şi stătut, când problemele personale ne neliniştesc, greutăţile sociale nu găsesc răspunsurile corespunzătoare, nu este bine să ne lăsăm învinşi” (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 141). Pentru aceasta, dragă Liridona, dragi prieteni, niciodată şi niciodată nu se visează prea mult. Încercaţi să vă gândiţi la visele voastre cele mai mari, la cele ca visul lui Liridona – vă amintiţi? – a da speranţă unei lumi obosite, împreună cu alţii, creştini şi musulmani. Fără îndoială este un vis foarte frumos. Ea nu s-a gândit la lucruri mici, la lucruri „razante”, ci a visat la lucruri mari. Şi voi tinerilor trebuie să visaţi la lucruri mari!

În urmă cu câteva luni, cu un prieten, marele imam de Al-Azhar Ahmad Al-Tayyeb, aveam şi noi un vis foarte asemănător cu al tău care ne-a făcut să ne angajăm şi să semnăm împreună un document care spune că credinţa trebuie să ne facă pe noi cei care credem să vedem în ceilalţi nişte fraţi pe care trebuie să-i susţinem şi să-i iubim fără a ne lăsa manipulaţi de interese meschine (cf. Document despre fraternitatea umană, Abu Dhabi, 4 februarie 2019). Noi suntem mari, nu este o vârstă pentru a visa. Dar visaţi, şi visaţi la lucruri mari!

Şi asta mă face să mă gândesc la ceea ce spunea Bozanka: vouă, tinerilor vă plac aventurile. Şi sunt bucuros că este aşa, pentru că este modul frumos de a fi tineri: a trăi o aventură, o aventură bună. Şi vă întreb: ce aventură cere mai mult curaj decât acel vis pe care l-a împărtăşit Liridona, a da speranţă unei lumi obosite? Lumea este obosită, este îmbătrânită; lumea este divizată şi pare avantajos să fie divizată şi să ne dividem şi mai mult. Există atâţia mari care vor să ne dividă între noi. Fiţi atenţi! Cât de puternice răsună cuvintele Domnului: „Fericiţi făcătorii de pace, pentru ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9)! Ce adrenalină mai mare există decât a ne angaja în fiecare zi, cu dăruire, să fim artizani de vise, artizani de speranţă? Visele care ne ajută să menţinem vie certitudinea să ştim că o altă lume este posibilă şi că suntem chemaţi să ne implicăm în ea şi să facem parte din ea cu munca noastră, cu angajarea noastră şi cu acţiunea noastră.

În această ţară există o tradiţie frumoasă, aceea a artizanilor pietrari, abili în a tăia piatra şi în a o lucra. Iată, trebuie să facem ca acei artişti şi să devenim buni pietrari ai propriilor vise. Trebuie să lucrăm asupra viselor noastre. Un pietrar ia piatra în mâinile sale şi lent începe să-i dea formă şi s-o transforme, cu sârguinţă şi efort, şi în special cu o mare voinţă de a vedea cum acea piatră, pentru care nimeni n-ar fi dat nimic, devine o operă de artă.

„Visele cele mai frumoase se cuceresc cu speranţă, răbdare şi angajare, renunţând la grabă. În acelaşi timp, nu trebuie să ne blocăm datorită nesiguranţei, nu trebuie să ne fie frică să riscăm şi să comitem greşeli. Mai degrabă trebuie să ne fie frică să trăim paralizaţi, ca morţi vii, reduşi la subiecţi care nu trăiesc pentru că nu vor să rişte, pentru că nu duc înainte angajamentele lor sau le este frică să greşească. Chiar dacă greşeşti, vei putea mereu să ridici din nou capul şi să reîncepi, pentru că nimeni nu are dreptul să-ţi fure speranţa” (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 142). Nu lăsaţi să vi se fure speranţa!

Dragi tineri, să nu vă fie frică să deveniţi artizani de vise şi artizani de speranţă. De acord? [răspund cu aplauze]

„Este adevărat că noi, membri ai Bisericii, nu trebuie să fim tipi stranii. Toţi trebuie să ne poată simţi ca fraţi şi vecini, ca apostolii, care se bucurau de «trecere în faţa întregului popor» (Fap 2,47; cf. 4,21.33; 5,13). Însă, în acelaşi timp, trebuie să avem curajul de a fi diferiţi, de a arăta alte vise pe care această lume nu le oferă, de a mărturisi frumuseţea generozităţii, a slujirii, a curăţiei, a tăriei, a iertării, a fidelităţii faţă de propria vocaţie, a rugăciunii, a luptei pentru dreptate şi binele comun, a iubirii faţă de săraci, a prieteniei sociale” (Ibid., 36).

Gândiţi-vă la Maica Tereza: când trăia aici nu putea să-şi imagineze cum va fi viaţa sa, dar n-a încetat să viseze şi să se străduiască să caute mereu să descopere faţa marii sale iubiri, care era Isus, să-l descopere în toţi cei care stăteau la marginea străzii. Ea a visat la lucruri mari şi pentru aceasta a iubit lucruri mari. Avea picioarele bine împlântate aici, în ţara sa, dar nu stătea cu mâinile în sân. Voia să fie „un creion în mâinile lui Dumnezeu”. Iată visul său artizanal. L-a oferit lui Dumnezeu, a crezut în el, a suferit pentru el, n-a renunţat niciodată la el. Şi Dumnezeu a început să scrie cu acel creion pagini inedite şi uimitoare. O tânără din poporul vostru, o femeie din poporul vostru, visând, a scris lucruri mari. Dumnezeu este cel care le-a scris, dar ea a visat şi s-a lăsat condusă de Dumnezeu.

Fiecare dintre voi, ca Maica Tereza, este chemat să lucreze cu propriile mâini să ia viaţa în serios, pentru a face din ea ceva frumos. Să nu permitem să ni se fure visele (cf. Ibid., 17), nu, fiţi atenţi! Să nu ne privăm de noutatea pe care Domnul vrea să ne-o dăruiască. Veţi găsi multe neprevăzute, multe…, dar este important ca să le puteţi înfrunta şi să căutaţi în mod creativ cum să le transformaţi în oportunităţi. Dar niciodată singuri; nimeni nu poate lupta singur. Aşa cum ne-au mărturisit Dragan şi Marija: „comuniunea noastră ne dă forţa pentru a înfrunta provocările societăţii de astăzi”.

Reiau ceea ce au spus Dragan şi Marija: „Comuniunea noastră ne dă forţa pentru a înfrunta provocările societăţii de astăzi”. Iată un secret foarte frumos pentru a visa şi a face viaţa noastră o aventură frumoasă. Nimeni nu poate înfrunta viaţa în mod izolat, nu se poate trăi credinţa, visele fără comunitate, singur în propria inimă sau acasă, închişi şi izolaţi între patru ziduri, este nevoie de o comunitate care să ne susţină, care să ne ajute şi în care ne ajutăm reciproc ca să privim înainte.

Cât de important este de a visa împreună! Cum faceţi astăzi: aici, toţi uniţi, fără bariere. Vă rog, visaţi împreună, nu singuri; visaţi cu alţii, niciodată împotriva altora! Singuri rişti să ai miraje, motiv pentru care vezi ceea ce nu există; împreună se construiesc visele.

În urmă cu câteva minute am văzut doi copii care se jucau aici. Voiau să se joace, să se joace împreună. Nu s-au dus să se joace pe ecranul computerului, voiau să se joace în concret! I-am văzut: erau fericiţi, bucuroşi. Pentru că visau să se joace împreună, unul cu altul. Aţi văzut? Dar la un moment dat, unul şi-a dat seama că era mai puternic decât celălalt, şi în loc să viseze cu celălalt, a început să viseze împotriva celuilalt şi a încercat să-l învingă. Şi acea bucurie s-a transformat în plânsul acelui sărman care a ajuns pe pământ. Aţi văzut cum se poate trece de la visarea cu celălalt la visarea împotriva celuilalt. Să nu dominaţi niciodată pe celălalt! Să faceţi comunitate cu celălalt: aceasta este bucuria de a merge înainte. Este foarte important.

Dragan şi Marija ne-au spus cât de greu este acest lucru atunci când totul pare să ne izoleze şi să ne priveze de oportunitatea de a ne întâlni – a acestui „a visa cu celălalt” –. În anii pe care îi am (şi nu sunt puţini), ştiţi care este cea mai bună lecţie pe care am văzut-o şi am cunoscut-o în viaţa mea? „Faţă către faţă”. Am intrat în lumea conexiunilor, dar ştim puţin despre comunicaţii. Prea multe contacte, dar se comunică puţin. Foarte conectaţi şi puţin implicaţi unii cu alţii. Pentru că a ne implica cere viaţa, cere să fim acolo şi să împărtăşim momente frumoase… şi altele mai puţin frumoase. La Sinodul dedicat tinerilor anul trecut, am putut să trăim experienţa de a ne întâlni faţă către faţă, tineri şi mai puţin tineri, şi să ne ascultăm, să visăm împreună, să privim înainte cu speranţă şi recunoştinţă. Acela a fost cel mai bun antidot împotriva descurajării, împotriva manipulării, împotriva culturii profeţilor falşi care vestesc numai nenorociri şi distrugere. Antidotul este să ascultăm şi să ne ascultăm. Şi acum, permiteţi-mi să vă spun ceva ce simt chiar în inimă: acordaţi-vă oportunitatea de a împărtăşi şi de a vă bucura de un bun „faţă către faţă” cu toţi, dar mai ales cu bunicii voştri, cu bătrânii din comunitatea voastră. Poate că vreunul deja mi-a spus, dar cred că este un antidot împotriva tuturor celor care vor să vă închidă în prezent înecându-vă şi sufocându-vă cu presiuni şi exigenţe ale unei presupuse fericiri, unde pare că lumea se termină şi trebuie să se facă şi să se trăiască totul imediat. Asta generează cu timpul multă nelinişte, insatisfacţie, resemnare. Pentru o inimă bolnavă de resemnare, nu există remediu mai bun decât a asculta experienţele bătrânilor.

Prieteni, luaţi timp cu bătrânii voştri, ascultaţi poveştile lor lungi, care uneori par fanteziste, însă, în realitate, sunt pline de o experienţă preţioasă, plină de simboluri elocvente şi de înţelepciune ascunsă de descoperit şi de valorizat. Sunt poveşti care cer timp (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 195). Să nu uităm o vorbă: un pitic poate să vadă departe stând pe umerii unui uriaş. În acest mod veţi dobândi o viziune pe care n-aţi avut-o niciodată. Intraţi în înţelepciunea poporului vostru, a oamenilor voştri, intraţi fără ruşine şi fără complexe şi veţi găsi un izvor de creativitate neaşteptată care va umple totul, vă va permite să vedeţi drumuri unde ceilalţi văd ziduri, posibilităţi unde alţii văd pericol, înviere unde atâţia vestesc numai moarte.

Pentru aceasta, dragi tineri, vă spun să vorbiţi cu bunicii voştri şi cu bătrânii voştri. Ei sunt rădăcinile, rădăcinile istoriei voastre, rădăcinile poporului vostru, rădăcinile familiilor voastre. Voi trebuie să vă agăţaţi de rădăcini pentru a lua sucul care face să crească pomul şi va da flori şi roade, dar mereu din rădăcini. Nu spun că voi trebuie să vă îngropaţi cu rădăcinile: nu, asta nu. Dar voi trebuie să mergeţi ca să ascultaţi rădăcinile şi să luaţi de acolo forţa pentru a creşte, pentru a merge înainte. Dacă unui pom i se taie rădăcinile, acel pom moare. Dacă vouă tinerilor vă taie rădăcinile voastre, care sunt istoria poporului vostru, voi veţi muri. Da, veţi trăi, dar fără rod: patria voastră, poporul vostru nu vor putea să dea rod pentru că voi v-aţi dezlipit de rădăcini.

Când eu eram copil, ne spuneau, la şcoală, că atunci când europenii au mers să descopere America purtau sticle colorate: le arătau indigenilor şi aceştia se entuziasmau cu sticlele colorate, pe care nu le cunoşteau. Şi aceşti indigeni uitau rădăcinile lor şi cumpărau sticle colorate şi în schimb dădeau aur. Cu sticlele colorate, furau aurul. Voi, tinerilor, fiţi atenţi, pentru că şi astăzi sunt conchistadori, colonizatori care ne vor aduce sticle colorate: sunt colonizările ideologice. Vor veni la voi şi vă vor spune: „Nu, voi trebuie să fiţi un popor mai modern, mai înaintat, să mergeţi înainte, voi luaţi lucrurile acestea, mergeţi pe acest drum, uitaţi lucrurile vechi: mergeţi înainte!”. Ce trebuie să faceţi? Să discerneţi. Ceea ce îmi aduce această persoană este un lucru bun, care este în armonie cu istoria poporului meu? Sau sunt „sticle colorate”? Şi pentru a nu ne înşela este important să vorbim cu bătrânii, să vorbim cu cei în vârstă care vă vor transmite istoria poporului vostru, rădăcinile poporului vostru. A vorbi cu bătrânii, pentru a creşte. A vorbi cu istoria noastră pentru a o duce şi mai înainte. A vorbi cu rădăcinile noastre pentru a da flori şi roade.

Şi acum trebuie să termin, pentru că timpul fuge. Dar vă mărturisesc un lucru: de la începutul acestei intervenţii cu voi, atenţia mea a fost atrasă de o situaţie. Priveam această femeie, aici în faţă: aşteaptă un copil. Aşteaptă un copil şi cineva dintre voi se va gândi: „Oh! Ce calamitate, sărmana femeie, cât va trebui să trudească!”. Cineva gândeşte asta? Nu. Nimeni nu se gândeşte: „Oh, va petrece atâtea nopţi fără să doarmă pentru copilul care plânge…”. Nu. Acel copil este o promisiune, priveşte înainte! Această femeie a riscat pentru a aduce un copil pe lume pentru că priveşte înainte, priveşte istoria. Pentru că ea se simte cu forţa rădăcinilor pentru a duce înainte viaţa, pentru a duce înainte patria, pentru a duce înainte poporul.

Şi să terminăm toţi împreună cu aplauze pentru toate tinerele, pentru toate femeile curajoase care duc înainte istoria.

Şi mulţumesc traducătorului care a fost foarte bun!

Îţi sunt de folos mâinile mele, Doamne?

(Rugăciunea Maicii Tereza)

Îţi sunt de folos mâinile mele, Doamne,

pentru a ajuta astăzi bolnavii şi săracii

care au nevoie de ele?

Doamne, eu astăzi îţi ofer mâinile mele.

Îţi sunt de folos picioarele mele, Doamne,

pentru ca să mă conducă astăzi

la cei care au nevoie de un prieten?

Doamne, eu astăzi îţi ofer picioarele mele.

Îţi este de folos glasul meu, Doamne,

pentru ca astăzi eu să vorbesc tuturor celor

care au nevoie de cuvântul tău de iubire?

Doamne, eu astăzi îţi ofer glasul meu.

Îţi este de folos inima mea, Doamne,

pentru ca eu să iubesc pe oricine,

fără nicio excepţie?

Doamne, eu astăzi îţi ofer inima mea.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.