Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Bulgaria şi Macedonia de Nord (5-7 mai 2019)

Sfânta Liturghie, Piaţa Macedonia (Skopje), Marţi, 7 mai 2019

„Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată”, tocmai ne-a spus Domnul (In 6,35).

În Evanghelie, în jurul lui Isus, se concentrează o mulţime care încă avea în ochi înmulţirea pâinilor. Unul din acele momente care au rămas imprimate în ochii şi în inima primei comunităţi a discipolilor. A fost o sărbătoare… Sărbătoarea de a descoperi supraabundenţa şi grija lui Dumnezeu faţă de fiii săi, făcuţi fraţi în împărţirea şi împărtăşirea pâinii. Să ne imaginăm pentru un moment mulţimea aceea. Ceva era schimbat. Pentru câteva clipe, acele persoane însetate şi tăcute care-l urmau pe Isus în căutarea unui cuvânt au fost în măsură să atingă cu mâinile lor şi să simtă în trupurile lor miracolul fraternităţii capabil să sature şi să facă să fie din supraabundenţă.

Domnul a venit pentru a da viaţă lumii şi face asta mereu într-un mod care reuşeşte să sfideze îngustimea calculelor noastre, mediocritatea aşteptărilor noastre şi superficialitatea intelectualismelor noastre; pune în discuţie vederile noastre şi certitudinile noastre, invitându-ne să trecem la un orizont nou care dă spaţiu unui mod diferit de a construi realitatea. El este Pâinea cea vie coborâtă din cer, „celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată”.

Toţi acei oameni au descoperit că foamea de pâine avea şi alte nume: foame de Dumnezeu, foame de fraternitate, foame de întâlnire şi de sărbătoare împărtăşită.

Ne-am obişnuit să mâncăm pâinea tare a dezinformării şi am ajuns prizonieri ai discreditării, ai etichetelor şi ai infamiei; am crezut că setea noastră o va sătura conformismul şi am ajuns să ne adăpăm cu indiferenţă şi cu insensibilitate; ne-am hrănit cu vise de strălucire şi măreţie şi am ajuns să mâncăm distragere, închidere şi singurătate; ne-am îndopat cu conexiuni şi am pierdut gustul fraternităţii. Am căutat rezultatul rapid şi sigur şi ne aflăm oprimaţi de nerăbdare şi de nelinişte. Prizonieri ai virtualităţii, am pierdut gustul şi savoarea realităţii.

S-o spunem cu forţă şi fără frică: ne este foame, Doamne… Ne este foame, Doamne, de pâinea Cuvântului tău capabil să deschidă închiderile noastre şi singurătăţile noastre; ne este foame, Doamne, de fraternitate acolo unde indiferenţa, discreditarea, infamia nu umplu mesele noastre şi nu iau primul loc în casa noastră. Ne este foame, Doamne, de întâlniri în care Cuvântul tău să fie în măsură să ridice speranţa, să trezească duioşia, să sensibilizeze inima deschizând căi de transformare şi convertire.

Ne este foame, Doamne, să experimentăm, ca mulţimea aceea, înmulţirea milostivirii tale, capabilă să strice stereotipurile şi să împartă şi să împărtăşească milostivirea Tatălui faţă de fiecare persoană, în special faţă de cei de care nimeni nu se îngrijeşte, care sunt uitaţi sau dispreţuiţi. S-o spunem cu forţă şi fără frică, ne este foame de pâine, Doamne: de pâinea Cuvântului tău şi de pâinea fraternităţii.

Peste câteva clipe, ne vom pune în mişcare, vom merge la masa altarului pentru a ne hrăni cu Pâinea Vieţii urmând mandatul Domnului: „celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată” (In 6,35). Este singurul lucru pe care ni-l cere Domnul: veniţi. Ne invită să pornim la drum, în mişcare, în ieşire. Ne îndeamnă să mergem spre El pentru a ne face părtaşi de însăşi viaţa sa şi de însăşi misiunea sa. „Veniţi”, ne spune Domnul: o venire care nu înseamnă numai mutarea dintr-un loc în altul, ci capacitatea de a ne lăsa mişcaţi, transformaţi de Cuvântul său în alegerile noastre, în sentimente, în priorităţi pentru a ne aventura să facem înseşi gesturile sale şi să vorbim cu însuşi limbajul său, „limbajul pâinii care exprimă duioşie, companie, dăruire generoasă pentru alţii”[1], iubire concretă şi palpabilă pentru că este zilnică şi reală.

În fiecare Euharistie, Domnul se frânge şi se împarte şi ne invită şi pe noi să ne frângem şi să ne împărţim împreună cu El şi să participăm la acel miracol înmulţitor care vrea să ajungă la fiecare colţ al acestui oraş, al acestei ţări, al acestui ţinut şi să-l atingă cu un pic de duioşie şi compasiune.

Foame de pâine, foame de fraternitate, foame de Dumnezeu. Cât de bine cunoştea toate acestea Maica Tereza, care a voit să-şi întemeieze viaţa sa pe doi pilaştri: Isus întrupat în Euharistie şi Isus întrupat în săraci! Iubire pe care o primim, iubire pe care o dăruim. Doi pilaştri inseparabili care au marcat drumul său, au pus-o în mişcare, doritoare şi ea să potolească foamea sa şi setea sa. A mers la Domnul şi în acelaşi act a mers la fratele dispreţuit, neiubit, singur şi uitat; a mers la fratele şi a găsit faţa Domnului… Deoarece ştia că „iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele se amestecă împreună: în cel mai mic îl întâlnim pe Isus însuşi şi în Isus îl întâlnim pe Dumnezeu”[2], şi acea iubire era singurul lucru capabil să sature foamea noastră.

Fraţilor, astăzi Domnul Înviat continuă să meargă în mijlocul nostru, acolo unde trece şi se joacă viaţa zilnică. El cunoaşte foamea noastră şi ne spune iarăşi: „celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată” (In 6,35). Să ne încurajăm reciproc să ne ridicăm în picioare şi să experimentăm abundenţa iubirii sale; să lăsăm ca El să sature foamea şi setea noastră în sacramentul altarului şi în sacramentul fratelui.

________________

La sfârşitul Liturghiei la Skopje

Iubiţi fraţi şi surori,

Înainte de binecuvântarea finală simt nevoia să exprim recunoştinţa mea. Mulţumesc episcopului de Skopje pentru cuvintele sale şi mai ales pentru munca făcută ca pregătire a acestei zile. Şi împreună cu el mulţumesc celor care au colaborat, preoţi, călugări şi credincioşi laici. Mulţumesc din inimă tuturor!

Şi reînnoiesc recunoştinţa mea şi autorităţilor civile ale ţării, forţelor de ordine şi voluntarilor. Domnul va şti să dăruiască fiecăruia cea mai bună răsplată. Din partea mea, vă port în inimă şi vă cer şi vouă să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] J.M. Bergoglio, Homilía Corpus Christi, Buenos Aires, 1995.

[2] Benedict al XVI-lea, Enciclica Deus caritas est, 15.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.