Categorii

Căinţa şi dorinţa binelui. Un comentariu al cardinalului Coccopalmerio la capitolul al optulea din „Amoris laetitia”

Valoarea principală a lecturii ghidate a capitolului al optulea din Amoris laetitia a cardinalului Francesco Coccopalmerio este de a face să vorbească documentul, lăsând să se evidenţieze ceea ce la o privire rapidă prea grăbită riscă să fie neglijat, dacă nu sacrificat sau şi mai rău răstălmăcit, aşa cum s-a întâmplat uneori. Cu precizie seacă şi claritate esenţială, canonistul arată că nu sunt necesare acrobaţii pentru a-i percepe noutatea pastorală în continuitatea tradiţiei doctrinale a Bisericii. Fundamentele teologiei căsătoriei sunt unite, fără amestec, cu acelea ale teologiei morale; profilul ideal al familiei creştine este distinct, fără separare, de înţelepciunea pastorală îndreptată spre cei care au experimentat falimentul matrimonial. Acribia cu care este comentat documentul pontifical arată în mod limpede în ce manieră este necesar mereu să se interpreteze textele magisteriale: nu pentru a ne îndoi de ele, ci pentru a le înţelege şi a le primi.

Primele trei capitole pun bazele pentru interpretarea teologică, ce se desfăşoară în cele trei care urmează. Mai întâi se scoate în evidenţă certitudinea doctrinei Bisericii despre căsătorie şi familie; atitudinea pastorală a Bisericii faţă de persoanele aflate în vreo situaţie „iregulară”; condiţiile subiective de conştiinţă ale acestor persoane şi problema admiterii lor la sacramente, cu metodă expozitivă simplă: scurtă introducere, text din Amoris laetitia, concluzie schemativă.

Autorul este conştient de dificultatea de a înţelege cu exactitate chestiunea conexiunii dintre condiţiile subiective şi de conştiinţă ale persoanelor în diferitele situaţii iregulare şi accesul la sacramente. În lumina nr. 301 din document, despre condiţionările şi circumstanţele care atenuează responsabilitatea subiectivă – aşa încât împiedică să se formuleze o evaluare de păcat de moarte, care nu permite „să se acţioneze diferit şi să se ia alte decizii fără un nou păcat” – reiese poziţia clară a cardinalului referitoare la conştiinţa pe care o au persoanele despre situaţia lor ilegitimă şi despre dificultăţile de a ieşi din ea. „Aşadar, textul afirmă că persoanele despre care se vorbeşte sunt conştiente «de iregularitate», sunt, cu alte cuvinte, conştiente de condiţia lor de păcat (…) îşi pun problema de a schimba şi au deci intenţia sau, cel puţin, dorinţa de a schimba condiţia lor” (pag. 20-21).

Această temă este de fapt mai puţin subliniată de alţii. Se face prezentă aici seriozitatea conştiinţei celor care trăiesc într-o unire non-sacramentală: ştiu că nu trăiesc plinătatea iubirii lui Cristos, şi suferă din această cauză. Acest punct este decisiv şi pentru posibilitatea de a avea acces la sacramente din partea celor care nu reuşesc să se abţină în mod complet de la raporturile conjugale (cf. Familiaris consortio, 84). A întrerupe intimitatea vieţii conjugale, cu riscul de a compromite binele copiilor (cf. Gaudium et spes, 51, citat în nota 329 din Amoris laetitia), unora poate să pară nepotrivit. Într-adevăr – scrie Coccopalmerio – „este o indicaţie dată de conciliu pentru situaţii de căsătorie, cu alte cuvinte de uniri legitime, în timp ce este aplicată de exortaţia apostolică la cazuri de uniri, cel puţin obiectiv, nelegitime. Însă cred că această diferenţă nu este relevantă pentru corectitudinea aplicaţiei de mai sus” (pag. 24), adică de a lua această decizie fără un nou păcat.

Prin urmare, atât de discutata interpretare a notei 351 este clarificată astfel: „Aşadar, Biserica ar putea admite la Pocăinţă şi la Euharistie pe credincioşii care se află în unire nelegitimă, care însă se află în două condiţii esenţiale: doresc să schimbe situaţia, însă nu pot realiza dorinţa lor. Este evident că aceste condiţii esenţiale de mai sus vor trebui să fie supuse discernământului atent şi autoritar din partea autorităţii ecleziale. De fapt, se revelează foarte adevărat, în special în aceste ocazii, principiul bine cunoscut: Nemo iudex in causa propria” (pag. 27). Autorul alege să „evalueze teologic eventuala admitere a unui credincios la sacramentele Pocăinţei şi Euharistiei” şi adaugă: „Cred că putem considera, cu conştiinţă sigură şi liniştită, că doctrina, în acest caz, este respectată” (pag. 28). De fapt, doctrina respectată este aceea a indisolubilităţii căsătoriei, pentru că această condiţie este recunoscută ca neconformă cu Evanghelia; doctrina căinţei sincere: există conştiinţa păcatului obiectiv şi propunerea de schimbare, deşi pe moment nu este realizabilă; în sfârşit doctrina harului sfinţitor: pentru a avea acces la Euharistie este suficientă propunerea schimbării. De aceea conclude cardinalul: „Şi exact această propunere este elementul teologic care permite dezlegarea şi accesul la Euharistiei, mereu – repetăm – în prezenţa imposibilităţii de a schimba imediat condiţia de păcat” (pag. 29).

Cu privire la tema propunerii ne permitem să adăugăm o indicaţie preţioasă conţinută în nota 364 din exortaţie, unde se aminteşte de o recomandare a lui Ioan Paul al II-lea adresată duhovnicilor: să se ţină cont că „previzibilitatea unei noi căderi «nu prejudiciază autenticitatea propunerii»”. Merită de ascultat pasajul compşlet din scrisoarea pontificală adresată cardinalului Baum (22 martie 1996): „Dacă am vrea să ne sprijinim numai pe forţa noastră, sau îndeosebi pe forţa noastră, decizia de a nu mai păcătui, cu o pretinsă autosuficienţă, aproape stoicism creştin sau pelagianism revigorat, am greşi faţă de acel adevăr despre om de la care am început, ca şi cum i-am declara Domnului, mai mult sau mai puţin conştient, că nu avem nevoie de El. De altfel merită de amintit că una este existenţa propunerii sincere, alta este evaluarea inteligenţei cu privire la viitor: de fapt este posibil ca, şi în lealitatea propunerii de a nu mai păcătui, experienţa trecutului şi conştiinţa slăbiciunii actuale să trezească teama de noi căderi; dar asta nu prejudiciază autenticitatea propunerii, când cu acea teamă este unită voinţa, sprijinită de rugăciune, de a face ceea ce este posibil pentru a evita păcatul”.

De la capitolul al patrulea la al şaselea, comentariul cardinalului Coccopalmerio tratează problema relaţiei dintre doctrină şi normă, în general şi în particular, în lumina ontologiei persoanei, în care „putem distinge două tipologii de ontologie a persoanei”: cea constituită din elementele comune, care are caracteristica de a fi generală sau abstractă, şi cea a elementelor singulare, care iau în considerare realitatea concretă a acestei persoane. Ţinând cont mai mult de a doua decât de prima, ne dăm seama „de acele elemente care în acest mod limitează persoana, mai ales în capacitatea de a înţelege, de a voi şi de aceea de a acţiona” (pag. 35), pe care Amoris laetitia le numeşte condiţionări, circumstanţe atenuante, fragilităţi. Respectarea ontologiei concrete a fiecărei persoane are consecinţe pastorale bine evidenţiate de exortaţie: legea gradualităţii, valorizarea binelui posibil, imputabilitatea non-imediată a celor care nu îndeplinesc legea, şi de aceea nu pot să fie judecate. De-a lungul acestui înţelept drum pastoral trebuie înaintat spre integrarea în viaţa eclezială, care comportă o „multiplă ministerialitate şi exercitarea carităţii fraterne” (pag. 45).

În capitolul conclusiv, autorul numeşte „hermeneutică a persoanei” pe cea pe care o consideră perspectiva centrală a Papei Francisc, care „evaluează realitatea prin intermediul persoanei sau, iarăşi, pune în faţă persoana şi astfel evaluează realitatea. Ceea ce contează este persoana, restul vine prin consecinţă logică. Şi persoana este o valoare în sine, făcând abstracţie pentru acest motiv de particularităţile sale structurale sau de condiţia sa morală” (pag. 47). În această perspectivă trebuie citită căutarea oii pierdute din partea păstorului, depăşind orice formă de marginalizare. Însă „dacă Papa nu-l marginalizează pe cel care greşeşte, oare nu merge această atitudine în dauna integrităţii doctrinei? Primindu-l pe păcătos, justific comportamentul şi nu recunosc doctrina?” (pag. 49). Răspunsul autorului este în mod clar negativ.

În concluzia prezentării noastre ar putea fi util să amintim că problema opoziţiei neadecvate dintre doctrină şi pastorală are rădăcini antice. Astăzi, ca şi ieri, suntem solicitaţi de aceeaşi chestiune. Conciliul al II-lea din Vatican trebuie înţeles în mod pastoral sau doctrinal? Stilul şi învăţătura pastorală a Papei Francisc constituie un adevărat aport doctrinal? Răspunsul care provine din tradiţia creştină nu are alternativă, ci numai integrare armonioasă între cele două dimensiuni constitutive ale transmiterii credinţei: noutatea în continuitate, între distincţie fără separare şi unire fără amestecare. Aşa cum confirmă şi această contribuţie a cardinalului Coccopalmerio cu micul şi importantul său volum.

De Maurizio Gronchi

(După L’Osservatore Romano, 15 februarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.