Categorii

Buttiglione: „Zidul din Berlin a început să cadă cu vizita lui Wojtyła în Polonia în 1979”

„Totul a început în iunie 1979, când Ioan Paul al II-lea a mers în Polonia”, afirmă Rocco Buttiglione, profesor de filozofie şi istorie a instituţiilor europene la Universitatea Pontificală Laterană din Roma, prieten al lui Karol Wojtyła şi studios al pontificatului său.

Profesore, care consideraţi că a fost contribuţia lui Ioan Paul al II-lea la căderea Zidului din Berlin?

Zidul din Berlin n-ar fi căzut dacă n-ar fi fost masa rotundă poloneză şi alegerile din iunie 1989 din Polonia, primele alegeri (semi)libere într-o ţară comunistă. Însă totul a început în iunie 1979, când Ioan Paul al II-lea a mers în Polonia. Acolo la Varşovia, în Piaţa Victoriei, în faţa unui milion de polonezi, a spus că prin alegerea unui papă polonez Polonia era chemată să fie ţară a unei responsabilităţi creştine deosebit de responsabile. Şi după aceea, luându-şi rămas bun în faţa unei mulţimi imense, l-a invocat pe Duhul Sfânt: „Vino şi reînnoieşte faţa pământului”. S-a oprit pentru o clipă şi apoi a adăugat: „A acestui pământ!”. În seara aceea un prieten, un mare filozof, Jósef Tischner, mi-a spus: „Ceva trebuie să se întâmple. Nimeni nu ştie, dar nimic nu va putea fi ca înainte”. În august 1980, după un an, Lech Wałesa a sărit peste porţile de la Şantierele Navale din Danzica şi a început epopeea lui Solidarność. Ordinea (sau, poate mai bine, dezordinea) europeană stabilită la Yalta, care încredinţase jumătate din continent totalitarismului comunist şi imperialismului sovietic, a fost sfidat de o revoluţie creştină paşnică şi nonviolentă care n-a vărsat niciodată sângele adversarilor săi ci numai pe cel al propriilor martiri şi a făcut apel la conştiinţa asupritorilor. A fost revoluţia conştiinţelor.

Ce a împiedicat ca în Polonia să fie o reprimare sângeroasă aşa cum se întâmplase anterior în Ungaria şi Cehoslovacia?

Când, în decembrie 1981, a fost lovitura de stat a lui Jaruzelsky, durii din partid cereau o baie de sânge împotriva lui Solidarność în timp ce pe de altă parte se pregătea la insurecţie. Ioan Paul al II-lea a cerut lui Solidarność să rămână fidel faţă de metoda nonviolenţei şi a dialogului şi să obţină de la Jaruzelsky garanţii pentru viaţa prizonierilor politici. Mai târziu, când Zidul a căzut, tot Ioan Paul al II-lea a orientat energiile popoarelor spre iertare, reconciliere, reconstruire materială şi morală. Aceasta a fost baza culturală şi spirituală pe care Helmut Kohl a construit proiectul unei noi Europe cu reunificarea germană, moneda comună, edificarea de economii funcţionale şi a statului de drept în ţările ex-comuniste. Când Ioan Paul al II-lea a mers la Berlin în iunie 1996, Kohl la început era ezitant. Ştia că papa nu era popular printre teologii germani şi ştia şi că prejudiciul anti-polonez încă vegeta în straturi non-neglijabile ale poporului german. Se temea că vizita putea să fie un flop. Seara mi-a telefonat şi mi-a spus: „Rocco, aveai dreptate tu! I-a entuziasmat pe toţi. Gândeşte că erau şi mai mulţi oameni decât cei care au venit la manifestaţia lui Frauenkirche”, aceea în care el a făcut marele discurs de la care a pornit reunificarea germană pe notele cântecului: „Wir sind ein Volk”, suntem un singur popor.

Ce teolog-filozof a fost Karol Wojtyła şi ce tip de statist?

A fost filozoful şi teologul Conciliului. Popoarele la începutul istoriei Europei au fost botezate în credinţa regilor lor, exact aşa cum copiii sunt botezaţi în credinţa părinţilor lor. Clovis s-a convertit şi cu el au fost botezaţi francii, Jogaja s-a convertit şi cu el sunt botezaţi lituanienii şi aşa mai departe. Acum a venit un timp în care Duhul ne cere să personalizăm credinţa, s-o asumăm ca formă a propriei identităţi personale. Este timpul sacramentului mirului, timpul mirului naţiunilor. Nu întâmplător vorbea despre o nouă evanghelizare a Europei. Noua evanghelizare nu este un simplu răspuns la descreştinare, este efortul de a educa o credinţă matură, adultă, personală. Este şi un răspuns dat societăţii lichide în care toate instinctele sunt satisfăcute şi toate întrebările şi exigenţele fundamentale ale umanităţii noastre rămân fără răspuns. Adolescenţa este un timp din care se poate ieşi cu o regresie infantilă sau cu dobândirea unei personalităţi mature şi libere. Nu ştiu dacă ar fi acceptat pentru sine definiţia de statist. În schimb s-ar fi simţit în largul său în aceea, îndrăgită de papa Francisc, de discipol misionar. Asta nu înseamnă că pontificatul său n-a produs mari efecte politice. Însă el nu făcea politică: vorbea marilor pasiuni care agitau inima omului şi făcând asta inevitabil schimba datele de plecare ale acţiunii politice.

Ce viziune avea Ioan Paul al II-lea despre politică?

El vorbea sufletului naţiunilor. Toţi credeau că istoria o mişcă economia, puterea şi banii. Toţi credeau că naţiunile erau moarte. În schimb erau numai adormite şi când el le-a vorbit s-au trezit. Mulţi credeau că era moartă credinţa şi pasiunea pentru adevăr. El le-a trezit şi credinţa a devenit din nou făcătoare de istorie.

Care era stilul de conducere al lui Karol Wojtyła?

Era un om care avea mulţi prieteni. La Cracovia, oraşul al cărui episcop a fost, era greu de găsit cineva care să nu fie convins că este un prieten personal al său. Un pilon al filozofiei sale este că unica atitudine corectă în faţa omului este iubirea. El iubea cu pasiune destinul oamenilor pe care-i avea în faţa sa. Pentru a realiza Conciliul în dieceza sa a făcut un sinod extraordinar care a durat şapte ani. Însă mai înainte a scris o carte, „La izvoarele reînnoirii”, în care sunt deja anticipate concluziile tuturor documentelor sinodului. Când eu l-am informat despre asta şi l-am întrebat de ce a mai făcut sinodul dacă avea totul clar în capul său încă dinainte, mi-a răspuns: „Rezultatul sinodului nu sunt documentele. Sunt cincizeci de mii de persoane care au lucrat împreună, au discutat împreună, au învăţat să se stimeze unii pe alţii, au învăţat comuniunea ca stil de viaţă. Ei sunt temeliile şi arhitrava Bisericii din Cracovia”. Mulţi dintre ei au devenit după aceea protagonişti şi ai vieţii culturale, sociale şi politice a oraşului şi a întregii Polonii. În limbajul papei Francisc am putea spune că se preocupa mai mult să activeze procese decât să acopere şi să apere spaţii.

Curia vaticană mai mult l-a „îndurat” sau mai mult i-a opus rezistenţă?

Asta trebuie să-l întrebaţi pe un om din Curie. Ioan Paul al II-lea n-a studiat ca papă. Ultimul papă care a studiat ca papă a fost sfântul Paul al VI-lea. Colegiul cardinalilor a privilegiat, în ultimele patru conclavuri, personaje cu mare experienţă pastorală, cu mare orizont cultural dar nu oameni care cunosc în detaliu mecanismele interne ale conducerii Bisericii. La început el a încercat drumul reformei Curiei, încredinţate cardinalului Edouard Gagnon. Apoi s-a convins că alte îndatoriri mai urgente precum şi mai potrivite lui cereau toată atenţia sa. Avea un mesaj pe care trebuia să-l comunice şi acest mesaj a tulburat lumea şi a dăruit Bisericii o nouă tinereţe: Mântuitorul omului, Isus Cristos, este centrul cosmosului şi al istoriei. Şi-a construit un minim de structură pentru a urmări finalităţile pe care le avea la inimă, adică în mod fundamental noua evanghelizare, şi s-a sprijinit pentru administraţia obişnuită pe câţiva cardinali cu mare experienţă.

De Giacomo Galeazzi

(După Vatican Insider, 9 martie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.