Categorii

Biserica și școala

Aș dori să vă prezint astăzi o nouă carte apărută la Editura Sapientia. Este vorba de Biserica și școala, din istoria învățământului catolic în România. Acest volum oferă publicului larg rezultatul cercetărilor istorice realizate de dl. Dănuț Doboș, pr. Petru Ciobanu și, de pie memorie, pr. Iosif Gabor, și urma să fie prezentat la București cu ocazia aniversării înființării Arhidiecezei de București, 27 aprilie 1883. Într-adevăr, cu această ocazie era pregătit și un simpozion în cadrul căruia să fie evidențiată implicarea Bisericii Catolice din România în educarea copiilor și tinerilor, prin înființarea și susținerea școlilor catolice. Din păcate, situația de urgență în care ne aflăm, din cauza corona-virusului, nu a permis ținerea acestui simpozion. Totuși, aș dori în cele ce urmează să vă prezint câteva aspecte pe care eu le consider valoroase și fac atractivă lectura acestei cărți.

Mai întâi tema: Biserica și școala. Trăim un timp când accesul în biserici și școli este oprit de pericolul pandemiei. Cred că această lipsă a frecventării bisericilor și a școlilor ne ajută să înțelegem mai bine importanța lor pentru viața noastră umană și creștină. De această importanță au fost convinși și păstorii Bisericii Roman-Catolice din Dieceza de Iași și Arhidieceza de București, care s-au străduit să le ofere credincioșilor, pe lângă educația religioasă din biserici, și o educație culturală în școlile pe care le-au înființat în vremuri grele și cu mari eforturi. Pentru noi, cei de astăzi, care ne bucurăm de roadele muncii lor, este o datorie de conștiință să cunoaștem cine au fost și cum au reușit să dezvolte operele sociale, caritative și educative pe aceste meleaguri.

De aceea, consider că trebuie să apreciem efortul făcut de cei trei cercetători, autori ai acestui volum, pentru a ne pune la dispoziție informații despre școlile înființate pe teritoriul Diecezei de Iași și al Arhidiecezei de București, la care se adaugă și cele aflate acum pe teritoriul Diecezei de Chișinău (Republica Moldova).

Dl. Dr. Dănuț Doboș, membru al Departamentului de Cercetare Istorică „Anton Durcovici” al Episcopiei Romano-Catolice de Iași, este cunoscut cititorilor noștri prin numeroasele lucrări istorice publicate, dar și recunoscut pentru tenacitatea și competența muncii sale de istoric. Cât privește cercetarea operelor sociale dezvoltate în Dieceza de Iași, dl. Doboș publicase deja un volum în anul 2002 (Biserica și școala, Presa Bună). Însă în volumul de față a extins cercetarea și la Arhidieceza de București, date fiind strânsele relații dintre cele două dieceze romano-catolice. Pr. dr. Petru Ciobanu, este un astru apărut recent pe bolta cercetării istorice catolice din România și Republica Moldova, el fiind preot al Diecezei de Chișinău și de câteva luni promovat doctor în istorie al Universității din Chișinău. Prin studiul său ne aduce la lumină operele sociale dezvoltate de Biserica Romano-Catolică în Moldova dintre Prut și Nistru. Pr. Iosif Gabor, trecut la Domnul în anul 1988, a fost un ilustru continuator al istoricilor din perioada dintre cele două războaie mondiale care s-au aplecat asupra trecutului Bisericii Catolice în România: Carol Auner, Ioan Ferenț, Ioan Mărtinaș. Deși arestat și apoi mereu supravegheat de Securitate, el a dăruit timp din viața sa pentru a cerceta arhivele bisericești și statale. Rezultatele cercetării sale sunt adunate în peste o sută de volume, pe care, el din modestie, dar și precauție, nu a voit să le publice în timpul vieții sale. În volumul de față este publicat studiul său despre istoria Seminarului „Sfântul Duh” și a școlilor catolice din București.

Așadar, cartea Biserica și școala, din istoria învățământului catolic în România, urma să fie prezentată cu ocazia împlinirii a 137 de ani de la înființarea Arhidiecezei de București (1883), 204 ani de la deschiderea primei școli catolice în București (1816) și a 150 de ani de la înființarea Seminarului arhidiecezan „Sfântul Duh” din București (1870). ÎPS Aurel Percă, arhiepiscop mitropolit de București, în prefața cărții, consideră acest volum drept un „omagiu adus preoților călugări redemptoriști – care, cu două veacuri în urmă, au pus în București bazele unui sistem școlar catolic, continuat și dezvoltat apoi de preoții pasioniști, iar în secolul al XX-lea, de cei indigeni, diecezani –, precum și preoților franciscani conventuali care au avut o contribuție similară în Moldova”.

Dorința autorului, dr. Dănuț Doboș, a fost să arate importanța școlilor catolice pentru dezvoltarea învățământului românesc modern. Historia magistra vitae, istoria este învățătoarea vieții. Astfel, dacă privim în istoria principatelor românești Moldova și Valahia, observăm că prima școală înființată la Iași a fost în anul 1700, sub conducerea călugărilor iezuiți, ea dăinuind până la desființarea ordinului în 1773. La București, prima școală catolică a fost deschisă în anul 1816. În sprijinul păstorilor acestor două dieceze romano-catolice, pentru susținerea și dezvoltarea școlilor catolice, au venit diferite ordine călugărești, dintre care amintim: Societatea lui Isus, Frații Minori Conventuali, Pasioniștii, Redemptoriștii, Damele Engleze (actuala Congregatio Jesu), Notre Dame de Sion și Frații Școlilor Creștine. În studiul său, autorul ilustrează, cu o bogăție de informații, dezvoltarea învățământului catolic în ambele dieceze, prezentând, pe baza documentelor de arhivă, numeroasele școli construite și la care aveau acces nu doar copiii și tinerii catolici, ci și ortodocși, protestanți, evrei ș.a. Deci școlile erau deschise tuturor și ofereau educație de înaltă calitate, după modelul occidental, de unde proveneau respectivele congregații călugărești. Sigur, autorul notează și încercările, conflictele, piedicile peste care au trebuit să treacă școlile catolice în acest timp.

Un punct de apogeu pe care l-a atins învățământul catolic în România a fost înființarea celor două seminarii pentru formarea preoților în Arhidieceza de București (1870) și Dieceza de Iași (1886). Eforturile depuse de păstorii ambelor dieceze, pentru deschiderea acestor seminarii care au contribuit la formarea unui cler indigen, sunt bine documentate de pr. Iosif Gabor, pentru București, și Dănuț Doboș, pentru Iași.

Cercetarea istoricilor noștri cu privire la învățământul catolic în cele două dieceze se oprește la anul 1948, când regimul comunist instaurat în România a închis școlile catolice și a interzis congregațiile călugărești. Ce-ar fi fost cu învățământul catolic în România dacă nu venea acest regim? Ne putem doar imagina. Oricum, ÎPS Aurel Percă, în prefață, speră ca această „lucrare să ofere și un impuls deosebit în susținerea eforturilor pe care le face Biserica pentru a-și revendica dreptul să aibă pe mai departe școli proprii în vederea educării tinerelor generații”. Fundamentul acestei speranțe se regăsește în cuvintele pe care preotul Iosif Pal le spunea în 1942: „Dacă Biserica este cel dintâi și cel mai puternic factor de civilizație și de cultură al unui popor, apoi școala, ca fiică a Bisericii, cu tot dreptul își revendică locul al doilea. Pe când Biserica formează mintea și sufletul în cele spirituale, ca să conducă națiunile la adevărata lor fericire vremelnică și veșnică, prin cunoașterea adevărată a ființei lor proprii în raport desăvârșit cu Creatorul și cu aspirațiile firești ale omenirii, școala înzestrează mintea cu cunoștințele pozitive, venind în ajutorul Bisericii spre a completa educațiunea și instrucțiunea în cele materiale ale indivizilor, formând caractere bune și luminate, adică oameni de moravuri bune și cetățeni conștiincioși ai patriei”.

Pr. dr. Ștefan Lupu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.