Categorii

Biserica şi legile rasiale: de la cuvintele lui Pius al XI-lea la cele ale lui Schuster

În urmă cu optzeci de ani, cu o serie de decrete începând din septembrie 1938, au fost introduse în Italia legile rasiale, legislaţia fascistă persecutoare care i-a lovit pe evrei, în acel moment inseraţi în societatea, în cultura şi în instituţiile italiene. Au fost precedate de publicarea, la 14 a „Manifestului rasei”. După ziua apariţiei „Manifestului” rasist, în timpul unei audienţe acordate călugăriţelor din Cenacol, Pius al XI-lea a făcut o aluzie la acel text: „Chiar astăzi am aflat ceva foarte grav: acum este vorba despre o adevărată apostazie”. În acelaşi discurs, papa Ratti vorbea şi despre „acel naţionalism exagerat, care împiedică mântuirea sufletelor, care ridică bariere între popoare, care este contrar nu numai legii bunului Dumnezeu, ci credinţei înseşi, Crezului însuşi”. La 28 iulie, în reşedinţa pontificală de la Castel Gandolfo, adresându-se studenţilor de la Colegiul roman „Propaganda Fide”, Pius al XI-lea a spus: „Neamul omenesc nu este decât o singură şi universală rasă de oameni. Nu există loc pentru rasele speciale… Demnitatea umană constă în a constitui o singură şi mare familie, neamul omenesc, rasa umană. Aceasta este gândirea Bisericii”.

Cuvintele pontifului au fost aspru criticate de presa germană, care le considera contrare culturii şi demnităţii Germaniei naziste, pentru că negau existenţa de „rase speciale” şi au fost interpretate de conducătorii celui de-al Treilea Reich ca o deschisă declaraţie de război din partea papalităţii împotriva naţional-socialismului. Aşadar, în timp ce, anterior, papa Ratti intervenise public de mai multe ori împotriva antisemitismului şi rasismului (amintim în martie 1937 enciclica având textul original în limba germană Mit brennender Sorge, care stigmatiza cultul idolatric şi absolutizarea rasei), având speranţa de a evita ca dispoziţii discriminatoare să fie introduse şi în Italia, după promulgarea legilor rasiale linia Sfântul Scaun, în ultimele luni ale anului 1938, a fost aceea de a încerca să-i atenueze efectele în ceea ce priveşte mai ales căsătoriile mixte dintre catolici şi evrei, aşa cum demonstrează tratativele dintre Vatican şi guvernul italian cu privire la acest punct.

Cel care a vorbit tare, în zilele aprobării din partea consiliului de miniştri, a fost cardinalul Alfredo Ildefonso Schuster, arhiepiscop de Milano. La 13 noiembrie 1938, prima duminică din Adventul ambrozian, în omilia din dom Schuster a spus: „S-a născut în străinătate şi şerpuieşte cam peste tot un fel de erezie, care nu numai că atentează la temeliile supranaturale ale Bisericii catolice, ci materializează în sângele uman conceptele spirituale de individ, de naţiune şi de patrie, renegă omenirii orice altă valoare spirituală şi astfel constituie un pericol internaţional care nu este mai mic decât cel al bolşevismului însuşi. Este aşa-numitul rasism”.

Publicarea integrală a textului omiliei în L’Italia din 15 noiembrie l-a determinat pe însuşi Mussolini să ceară explicaţii federalului din Milano, Rino Parenti. Dictatorul fascist îşi imagina că nişte cuvinte aşa de clare şi grave nu puteau decât să fi fost concordate cu Roma. Directorul de la L’Italia, Sante Maggi, în pofida sprijinului lui Schuster, a fost înlăturat de la conducerea ziarului.

Nici Sfântul Scaun nici „La Civiltà Cattolica” nu condamnă legislaţia antisemită, deşi în diferite articole publicate anterior revista iezuiţilor, ale căror schiţe erau revizuite de Secretariatul de Stat şi adesea de papa, s-au distanţat de doctrinele antisemite şi anticreştine cu care se intenţiona să se dea legitimare teoretică noii normative anti-ebraice. „Tăcerea” revistei a fost provocată de un decret ministerial care impunea „interdicţia de a publica orice comentarii despre problema rasială care sunt divergente de sensul guvernului naţional”. Însă de acum bătrânul părinte Enrico Rosa avea să reuşească să scrie un articol, desigur aprobat de Secretariatul de Stat, reuşind să scape de verigile strânse ale cenzurii regimului: „În Italia, auzim repetându-se din mai multe părţi, şi este confirmat şi de cea mai autoritară voce a politicii italiene, nu se vrea imitarea Germaniei în general, nici asprimea nazistă îndeosebi împotriva opozanţilor, veniţi din iudaism. Însă, şi printre noi, mari măsuri au fost decretate împotriva evreilor, sau sunt deja în desfăşurare, şi presa zilnică le comentează, aşa cum este obiceiul său, şi le justifică în modul său, cu o vivacitate de limbaj şi o aşa facilitate curajoasă de logică şi de istorie, de citate şi de polemică pe care noi, fără rezerve puternice, n-am putea să le acceptăm”.

Însă lipsa de condamnare publică a legilor rasiale nu trebuie să ne facă să ne gândim la vreo aprobare. Asta dovedesc iniţiativele luate de Sfântul Scaun, şi îndeosebi de secretarul de stat Eugenio Pacelli, în ultimele luni din acel an. La 30 noiembrie, cardinalul scrie nunţiaturilor apostolice din Irlanda, Argentina, Chile, Peru, Bolivia, Columbia, Cuba, America Centrală, Lituania, şi delegaţiilor apostolice din Statele Unite, Australia, Albania, Congo Belgiană, Indochina, Siria, Egipt, Africa de Sud: „Mulţi evrei convertiţi italieni şi germani”, afirmă comunicarea scrisă, „sunt constrânşi de cunoscute legi să părăsească patria şi pentru a trăi cer să poată exercita în străinătate profesia lor şi mai exact învăţământul şi medicina. Şi eminentul cardinal Mercati este dispus să sugereze profesori eminenţi în diferite ramuri ale ştiinţei pentru învăţământul universitar. Rog Excelenţa Voastră să-mi comunicaţi cu toate informaţiile corespunzătoare dacă există acolo universităţi, institute catolice, spitale sau alte instituţii dispuse să asume aceste persoane şi cu ce condiţii”. După cum se vede, obiectul comunicării sunt „evreii convertiţi”, al căror număr era în creştere însemnată în acele zile.

Însă Vaticanul nu se mişcă numai pentru „convertiţi”. După multele răspunsuri negative primite, cardinalul Giovanni Mercati, bibliotecar al Sfintei Biserici Romane, supune Secretariatului de Stat textul unui apel în favoarea oamenilor de ştiinţă şi studioşilor evrei. Textul este desfăşurat şi tradus în latină. Pius al XI-lea şi-l însuşeşte şi îl trimite, cu o scrisoare a sa de însoţire, cardinalilor din Statele Unite şi Canada. Un alt aspect interesant se referă la raporturile dintre cardinalul Pacelli şi James G. McDonald, înalt comisar pentru refugiaţii germani (evrei şi non-evrei), care rămâne în contact constant cu inginerul Enrico Galeazzi şi prin el obţine să-l vadă de mai multe ori pe viitorul papă, aşa cum atestă dosarele păstrate în Arhiva privată Galeazzi.

O istorie emblematică, relatată pentru prima dată chiar de protagonist, este aceea a lui Guido Aronne Mendes, de religie ebraică, apartenent la o familie de medici, care locuia în Roma, în cartierul Monteverde. Guido a fost coleg de clasă şi prieten al lui Eugenio Pacelli în anii de liceu. Licenţiat în medicină şi chirurgie la Universitatea „La Sapienza” din Roma în 1900, a condus serviciile medicale la direcţiunea generală a Sănătăţii militare, apoi director al Centrului Antituberculos din Roma şi în 1920 asuma conducerea importantului spital sanatoriu „Cesare Battisti” al Crucii Roşii. În 1927 a fost secretar general al Federaţiei naţionale fasciste pentru lupta împotriva tuberculozei. Lovit de legile rasiale, a reuşit să se expatrieze în Elveţia şi apoi în Palestina cu soţia Giulia Fischel graţie şi ajutorului lui Pacelli.

Această prietenie, cunoscută din cuvintele lui Guido Mendes şi ale fiului său Meir, a fost documentată de documentele din Arhiva Vaticană care atestă ajutorul oferit de Pacelli lui Mendes după promulgarea legilor rasiale. La 23 decembrie din acel an medicul s-a adresat direct prietenului său secretar de stat pentru ca să-i obţină viza turistică de la autorităţile engleze pentru a putea merge cu familia sa în Palestina, unde avea bunuri imobile (avea patru bucăţi de teren în localitatea Tulkarm, satul Even Yehuda). Imediat, Pacelli a scris legaţiei din Anglia pe lângă Sfântul Scaun pentru a obţine viza. Însă la 30 decembrie a venit răspunsul negativ al consulatului britanic. Cardinalul i-a cerut lui Mendes o prememoria ulterioară. Între timp medicul se adresa şi părintelui Vincenzo Ceresi, de la Misionarii Preasfintei Inimi pentru a cere „cu indulgenţa E.S. Mons. Montini” şi a sa să intervină pe lângă consulatul englez pentru a obţine un certificat de „capitalist”, care îi revenea în virtutea terenurilor pe care le poseda, aşa încât să rezolve problema vizei turistice.

Din ordinul cardinalului Pacelli, Secretariatul de Stat a încercat şi această a doua cale, pentru a obţine un certificat de posesor lui Mendes şi a scris în acest sens legaţiei engleze de pe lângă Sfântul Scaun. Şi această cerere a fost respinsă. Atunci Pacelli a scris delegatului apostolic din Ierusalim şi Palestina, monseniorul Gustavo Testa (care locuia la Cairo), pentru ca să se îngrijească personal de caz. Paşii Secretariatului de Stat vor permite până la urmă obţinerea vizei la începutul anului 1940.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 9 noiembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.