Categorii

Biserica ce intră în ospicii. Asistenți spirituali şi capelani pentru a transforma timpul care rămâne în căutare a lui Dumnezeu

Nu-l întreba niciodată pe un bolnav terminal: „Ce mai faci?” şi nici nu-i spune „te înțeleg” sau „ai răbdare”. Mai bine întreabă-l: „Cum pot să te ajut?” sau: „Cum a trecut noaptea?”. Aceste persoane nu ne cer un răspuns ci împărtăşirea unui adevăr şi durerea lor are nevoie de spațiu, de a fi ascultată şi eventual chiar urlată. Şi respectată pentru că, aşa cum spune micul principe în romanul omonim al lui Saint-Exupéry, „este aşa de misterioasă lumea lacrimilor!”.

Este convins de asta părintele Carlo Abbate, de 14 ani capelan la Roma al ospiciului Villa Speranza (ASL Roma), structură rezidențială cu 30 de paturi în care sunt primite circa 450 de persoane pe an, care în cadrul Zilei de studiu pentru asistenții spirituali şi capelanii din ospicii, promovate ieri la Roma de Oficiul național pentru pastoraţia sănătății de la CEI, a oferit o contribuție importantă cu privire la modelele de asistență şi însoțire a muribundului.

Introducând lucrările, directorul Oficiului, părintele Massimo Angelelli, a clarificat că, deşi este comparată greşit de unii cu eutanasia, „sedarea paliativă profundă nu este deloc un act de eutanasie”, înlăturând orice echivoc posibil între sedare profundă – tratament sanitar prevăzut de legile despre îngrijirile paliative pentru a permite pacientului aflat în fază terminală să nu simtă durere când orice alt tratament farmacologic este de acum ineficace – şi acte de eutanasie menite să provoace moartea. În cursul zilei s-au succedat, în afară de cea a părintelui Abbate, intervențiile părintelui Mario Cagna, asistent spiritual / călugăr în ospiciul din Chiavari, şi Guido Miccinesi, psihiatru, epidemiolog, diacon din dieceza de Firenze şi responsabil regional al pastoraţiei sănătății. Am adunat declarațiile lor.

„Noi capelanii din ospiciu – relatează părintele Abbate la agenția SIR – ajungem să luptăm cu timpul care urmează să se termine care generează teamă; cu timpul care rămâne care generează neliniște; așadar cu un mixaj de emoţii, durere, fragilitate şi suferinţă. Sunt multe, şi dureroase, întrebările sau exclamațiile celui care ştie că a ajuns la ultimul popas: „Ce rău am făcut? De ce tocmai mie? Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu? Dumnezeu m-a părăsit! Ispășesc păcatele mele! Nu mai am timp! Mi-e frică! Şi după aceea?”. Ce este de făcut? „Să învățăm – răspunde preotul – să stăm alături fără atitudini clericale; fără a spune «te înțeleg», lucru care nu este adevărat pentru că nu trăiesc ceea ce trăiesc ei, sau «trebuie să ai răbdare» sau, mai rău, «pentru a intra în paradis trebuie purtată propria cruce»”. Mai degrabă trebuie „să se asculte plânsul, furia, răbufnirea; dacă este posibil să se încurajeze dialogul dar să nu ne fie frică de tăcere dacă acela pe care îl avem în faţa noastră ne cere pur şi simplu să stăm aproape de el”. dar să nu ne fie frică nici de refuz pentru că „anumite reacții nu sunt îndreptate către noi”. Părintele Abbate aminteşte de vizita la ospiciu a papei Francisc, în urmă cu doi ani. I-am spus: eu celebrez aici 30 de liturghii pe zi; fiecare pat este un altar şi pe fiecare pat este acel Cristos răstignit pe care noi încercăm să-l ducem la fiecare persoană”. Este nevoie, explică el, „să se pornească de la dimensiunea orizontală pentru a ajunge eventual la cea verticală, fiecare după propria credinţă”. În 14 ani, părintele Abbate a însoţit aproape 6.700 de persoane, şi totuşi misterul morții „omenește provoacă frică, aşa cum i-a provocat frică lui Isus în Ghetsemani”. Pentru aceasta, în afară de o formare serioasă, este nevoie „să se aibă însoțitori de călătorie cu care să ne confruntăm”.

„Când există o suferinţă legată de sănătate, este rănită toată persoana, şi în dimensiunea sa spirituală”, şi pentru cel care crede „se schimbă raportul cu Dumnezeu”, afirmă părintele Mario Cagna. Nu este suficient „a îngriji simptomele durerii fizice; trebuie să luăm asupra noastră suferința celui care trăieşte un parcurs de acceptare dificilă a propriei situaţii. Eventual există un raport problematic cu vreunul, sau nu reușește să ierte sau să se ierte”. Şi aspectul spiritualității „reiese uneori în mod mai puternic, bogat şi profund cu slăbirea persoanei şi perceperea apropierii morții”. Fiecare bolnav simte asta în mod diferit; pentru aceasta „în îngrijirile paliative se lucrează în mod vestimentar, sunt cusute după măsură peste fiecare individ în parte” şi „fiecare figură profesională, dincolo de propriile competențe, nu poate face abstracţie de a intra în joc”. Părintele Cagna afirmă că pentru a aduna o „istorie” spirituală există un model, indicat cu acronimul FICO (facilitează, încurajează, comunică, orientează), „încă un pic neșlefuit, dar care poate ajuta să se formuleze o «diagnoză» spirituală. În grupul care lucrez devine «cultură»; este important să i se dea o valență științifică”. Pentru preot, uneori „sunt munca, gesturile legate de munca depusă înainte de boală, pentru a permite pacientului să se conecteze cu sine însuși”. Important este, dacă e posibil, să se creeze condițiile pentru ca „să fie reimplicat”. Şi să se promoveze prezența în ospicii a celor din familie precum şi a animalelor domestice.

Pentru Guido Miccinesi, „este fundamental să se încurajeze procesul de îngrijire spirituală în cadrul sistemului de îngrijiri paliative dându-i o definiție profesională mai bună”. Societatea italiană de îngrijiri paliative (SICP), explică el la agenția SIR, „a elaborate niște core curriculum (documente care conțin definiția precisă, completă şi punctuală a tot ceea ce este necesar pentru a obține cunoștințe, abilități şi competențe cerute de o profesie determinat, nr) în care se definesc aspecte de bază ale îngrijilor paliative dar lipsea cel despre spiritualitate şi mi s-a cerut să-l elaborez din punctul de vedere al asistenței”. Este fundamentală „referința la un limbaj internațional care să definească în manieră clară ce anume este spiritualitatea”, însă documentul mai subliniază cât de mult „într-un moment în care deciziile pacientului şi ale familiei devin importante, asistența spirituală dă acel spațiu mintal, al inimii şi de comunicare pentru a asuma deciziile corecte, fie ele şi ireversibile”. Conținuturi ale core curriculum sunt şi raportul dintre spiritualitate, bioetică, psihologie şi religie; problematicile deosebite ale vârstei pediatrice; competențele necesare pentru asistența spirituală în îngrijirile paliative şi indicațiile pentru a construi programe formative”. Cuvânt-cheie „compasiune” ca mod de a fi, disponibilitate de a fi prezenți şi a asculta suferința celuilalt fără a ne fi frică de ea”.

De Giovanna Pasqualin Traversa

(După agenția SIR, 15 ianuarie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.