Categorii

Bilanţuri şi perspective într-un interviu luat cardinalului Braz de Aviz De la Anul Vieţii Consacrate la Jubileu

Bilant-viata-consacrataDe la Anul Vieţii Consacrate la Jubileu. O trecere marcată de un cuvânt cheie: milostivire. Papa Francisc personal a fost cel care a sugerat această perspectivă pentru drumul viitor al tuturor consacraţilor şi consacratelor din lume. Revelează asta cardinalul João Braz de Aviz, prefect al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică. În acest interviu acordat ziarului nostru cardinalul brazilian trasează un bilanţ şi indică orizonturile din acest an care se încheie cu liturghia celebrată de Pontif în „Sfântul Petru” în seara zilei de 2 februarie, sărbătoarea liturgică a Prezentării Domnului.

Au fost obţinute obiectivele pe care şi le propunea Anul Vieţii Consacrate?

Am un sentiment foarte profund de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi faţă de Papa Francisc pentru acest An. A fost pentru noi ca o atingere de har şi a relansat speranţa. Ne-a făcut să privim în mod pozitiv la viaţa consacrată precum şi la problemele care există: şi este vorba despre problemele reale, cum ar fi îmbătrânirea sau lipsa de vocaţii în unele continente. Am redescoperit că în fond există o vocaţie specială care este parte integrantă a Bisericii. Nu este un adaos, nu este ceva temporar care urmează să se termine, ci este un dar al lui Dumnezeu oferit comunităţii. Încă de la începuturi a fost mereu aşa; şi suntem siguri că Dumnezeu va continua să cheme şi în atâtea forme noi. Acest sentiment profund de recunoştinţă şi de speranţă este foarte important.

Care au fost momentele cele mai semnificative?

În acest an am avut oportunitatea de a ieşi din simpla cazuistică juridică supusă examinării dicasterului şi de a merge în întâmpinarea vieţii consacrate din toată lumea. Cu arhiepiscopul secretar am făcut multe călătorii în cele cinci continente, întâlnind peste 300.000 de consacraţi. Am descoperit lucruri minunate. Nu că nu ne aşteptam la ele; dar nu ştiam exact cum trăiesc în concret vocaţia lor consacraţii. Amintesc şi frumuseţea întâlnirilor mondiale pe care le-am celebrat la Roma. Ne-am confruntat cu experienţele religioase din alte confesiuni creştine şi cu tinerii consacraţi, apoi cu formatorii şi noile lor exigenţe. În aceste zile am celebrat ultimul simpozion al anului, la care au participat peste patru mii de persoane care aparţin la toate vocaţiile şi formele de viaţă consacrată. Aş vrea să adaug că acest an ne-a dat certitudinea unui drum foarte concret care aruncă lumini asupra formării, asupra vieţii comunitare, asupra autorităţii.

Acum când anul se încheie este timpul de a privi la viitor. Ce dezvoltări ulterioare va putea avea această experienţă?

În timpul unei audienţe private pe care eu şi secretarul dicasterului am avut-o cu Papa Francisc ne-a fost dat răspunsul. Pontiful ne-a amintit de frumoasa împrejurare a încheierii Anului Vieţii Consacrate care are loc în cadrul Anului Sfânt al Milostivirii. Am interpretat asta ca o indicaţie: adică să mergem spre milostivire, aceea care vine de la Dumnezeu, aceea pe care o înţelegem prin experienţa lui Dumnezeu.

Ce înseamnă în concret?

Înseamnă că trebuie să fim atenţi: în viaţa consacrată milostivirea lui Dumnezeu trebuie să ajungă la persoane. Deja este aşa în atâtea situaţii, deoarece consacraţii lucrează în diferite locuri ale Bisericii, şi în cele mai dificile şi importante, cum ar fi educaţia, sănătatea, operele sociale. Dar ajung să trăiască şi pe atâtea frontiere unde nu este permis nici măcar să se arate în exterior un semn creştin. Aceste lucruri accentuează drumul spre milostivire. Privim cu speranţă la ceea ce se întâmplă în viaţa consacrată în unele continente, ca Asia. De exemplu, Vietnamul este ţara unde este cel mai mare număr de vocaţii. În Coreea sunt o sută de mii de botezaţi pe an. Asta arată că există prezenţe profunde, sensibilităţi importante pentru viaţa consacrată pe care trebuie să le însoţim. Africa are alte potenţialităţi. Există încă multe culturi care trebuie să fie iluminate de creştinism şi situaţii care trebuie să fie schimbate, dar se poate face asta numai printr-o mărturie puternică de viaţă creştină. Africa este o speranţă foarte mare pentru vocaţii şi pentru reînnoirea societăţii. În acest sens trebuie să lucrăm cu africanii. Şi în America Latină se observă încă o mişcare vocaţională, chiar dacă este tot mai prezentă secularizarea. Vrem ca pentru viitor dicasterul să nu fie numai ceea ce însoţeşte în dificultăţi ci în toată viaţa, mai ales susţinând ceea ce este necesar.

În ce mod îi interpelează Jubileul pe consacraţi?

În locurile în care am fost am văzut că Anul Milostivirii este trăit ca un apel la reechilibrarea raportului nostru cu Dumnezeu. El este judecător, dar este judecător de milostivire. Această definiţie exprimă identitatea profundă a lui Dumnezeu. Şi noi trebuie s-o transformăm în conştiinţă personală şi comunitară. Faptul că Dumnezeu foloseşte milostivire cu noi comportă faptul că şi noi suntem chemaţi să fim milostivire pentru alţii. În acest sens, raporturile noastre cu alţii schimbă mult.

La ce punct este revizuirea documentului „Mutuae relationes” despre raporturile dintre episcopi şi călugări?

Am făcut o consultare şi lucrăm împreună cu Uniunea Superiorilor Majori şi cu Uniunea Internaţională a Superioarelor Majore. Este vorba despre o colaborare foarte rodnică. Papa a definit cele două principii centrale asupra cărora trebuie lucrat: spiritualitatea de comuniune şi co-existenţialitatea dimensiunii ierarhice şi a celei carismatice. Cred că trebuie să se vadă relaţia dintre ierarhie şi carisme în sensul comuniunii. De fapt, în spiritualitatea comuniunii relaţiile se completează şi devin adevărate, pozitive. Şi astfel se depăşesc dificultăţile de raport. Al doilea principiu este cel de a repune în lumină co-esenţialitatea dimensiunii ierarhice şi a celei carismatice, pentru că aceste două dimensiuni provin de la începuturile Bisericii. Duhul Sfânt care vorbeşte şi într-o dimensiune şi în cealaltă nu se contrazice. Acest lucru are consecinţe practice, ca nevoia de a recupera raporturi adevărate în adevăr, în milostivire şi în libertate. Trebuie să regăsim această maturitate pentru binele Bisericii. Asta înseamnă că trebuie să ne angajăm mult mai mult în drumul de comuniune între toate institutele şi între institute şi Bisericile locale.

Vorbind despre comuniune, există o sensibilitate ecumenică în consacraţi?

Desigur. Şi este foarte mare: aş spune că de acum este un factor dobândit. Sunt puţine cazurile în care nu se simte această sensibilitate. În general, în viaţa consacrată nu există numai dimensiunea ecumenică, ci este alimentată şi cea a dialogului interreligios. Cu globalizarea am venit în contact cu vechile culturi şi cu marile tradiţii religioase. Consacraţii au primit apelul lansat de Papa Francisc să ne cunoaştem mai mult, să ne iubim mai mult, să construim împreună pacea, pentru că toţi cei care lucrează pentru Dumnezeu lucrează pentru valorile umane. Există şi raportul necesar cu aceia care în cultura actuală nu simt dimensiunea credinţei. Nu putem spune că sunt vinovaţi: sunt fraţi şi surori cu care trebuie să se parcurgă un drum comun. Viziunea Bisericii este mereu deschisă şi consacraţii o sprijină şi încearcă s-o întrupeze.

Care este angajarea consacraţilor ca răspuns la gravele urgenţe sociale din timpul nostru, ca aceea a refugiaţilor?

Răspund cu un exemplu. Am fost în biserica romană din Traspontina pentru a cincizecea aniversare a Uniunii Internaţionale a Superioarelor Majore. La sfârşitul celebrării, au fost prezentate două comunităţi compuse de zece surori. Fiecare dintre ele aparţinea unei congregaţii şi unei culturi diferite. Au mers în Sicilia pentru a fi aproape de refugiaţi. Acestea sunt iniţiative care se înmulţesc, în semnul inter-congregaţionalităţii şi al internaţionalităţii. La Roma există multe proiecte apărute după apelul lui Francisc în favoarea refugiaţilor. Papa invită societatea la dialog, să înţeleagă anumite situaţii şi să ia asupra sa pe săraci. Consacraţii răspund cu entuziasm la acest apel.

Poate să fie interpretată astfel chemarea la milostivire?

În raporturile intraecleziale uneori reiese o atitudine prin care se cere ceva de la celălalt. În schimb se merge împreună mult mai mult respectându-l pe celălalt şi deschizându-te spre celălalt. Acest lucru este fundamental. Consacraţii n-ar merge în misiune în locurile cele mai dificile dacă n-ar trăi milostivirea. La Crăciun am fost într-o misiune din Dombe, în dieceza din Chimoio, în Mozambic. Eram însoţit de trei surori care lucrează cu mine. Am văzut cum Evanghelia este importantă acolo. Această misiune, care are şaizeci de ani, a fost distrusă de războii, dar apoi a fost redeschisă. Într-un context cultural unde încă se vând femeile şi copiii, unde este comerţul cu organe şi vrăjitorul comandă viaţa şi moartea, Evanghelia este lumină. Şi populaţia înţelege asta. Aceasta este milostivirea pe care am constatat-o. În ziua de Crăciun a venit la misiune trupuşorul unei fetiţe de doi ani căreia i-au luat inima, capul şi mâinile: probabil pentru a alimenta traficul de organe, sau pentru că a spus cineva că trebuia să se facă aşa. Acest lucru ne-a lovit într-un mod aşa de puternic încât am înţeles cu adevărat câtă nevoie este de Evanghelie şi de consacraţi care să arate lumina lui Dumnezeu.

Care sunt noutăţile documentului dicasterului „Identitatea şi misiunea fratelui călugăr în Biserică” prezentat în decembrie?

Acest document a arăta cum consacrarea masculină nu este în raport cu preoţia ministerială. În trecut, congregaţiile s-au concentrat mult asupra acestui raport, aşa încât vocaţia în viaţa consacrată masculină era aceea a preotului. Nu este aşa. Preotul este o vocaţie ministerială, dar consacrarea masculină este bazată pe alegerea pe care Dumnezeu o face cu privire la persoană pentru viaţa consacrată în cele trei voturi. Este în mod esenţial o viaţă fraternă şi de comuniune. Este nevoie să ne întoarcem la această dimensiune a fraternităţii. Primim multe răspunsuri de la fraţi care nu se mai simt ca persoane de categoria a doua. Acesta va fi un motiv pentru atâtea alte consacrări.

(După L’Osservatore Romano, 3 februarie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.