Categorii

Balsamul ecumenismului. Raporturile dintre catolici, reformaţi, anabaptişti şi baptişti

La 31 octombrie 2016, vizita Papei Francisc la Lund, în Suedia, a marcat oficial începutul comemorării comune a Reformei protestante de acum cinci sute de ani. Secretarul general al Federaţiei Luterane Mondiale a afirmat, cu privire la acest eveniment: „Ceea ce părea imposibil s-a întâmplat”. Era 31 octombrie 1517 când Martin Luther a lipit cele nouăzeci şi cinci de teze ale sale pe uşa catedralei de la castelul din Wittenberg, începând o serie de fapte care avea să treacă în istorie cu numele de Reformă protestantă. Aşadar anul 2017 oferă o oportunitate rodnică pentru a reflecta asupra relaţiilor dintre Biserica catolică şi câteva dintre principalele comunităţi ecleziale creştine din Occident născute din Reformă, recunoscând ceea ce a fost realizat între timp pe drumul ecumenic spre comuniunea deplină şi vizibilă. Este misiunea Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, încă de la instituirea sa care a avut loc prin voinţa lui Ioan al XXIII-lea în ajunul Conciliului al II-lea din Vatican, la 5 iunie 1960, de a face să înainteze Biserica spre unitate, prin dialoguri teologice, întâlniri ecumenice şi rugăciuni.

Una dintre primele comunităţi ecleziale cu care Biserica catolică a legat un dialog ecumenic după Conciliul al II-lea din Vatican este Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate (AMCR). La trei ani după încheierea conciliului, în 1970, a fost demarat de fapt primul dialog oficial. AMCR s-a format din fuziunea a două grupuri reformatori mai mici: Alianţa Bisericilor Reformate care, prezentă în toată lumea, urma sistemul prezbiterian (1875), şi Consiliul Internaţional Congregaţionalist, care a adoptat sistemul congregaţionalist (1891). Ambele comunităţi îşi înfigeau rădăcinile în Reforma din secolul al XVI-lea condusă de Ioan Calvin, John Knox, Ulrich Zwingli, precum şi în alte mişcări precedente conduse de Jan Hus şi de Peter Waldes.

În următorii treizeci şi opt de ani, trei faze de dialog au avut loc cu scopul de a aprofunda înţelegerea reciprocă şi de a promova reconcilierea între cele două comunităţi. Discuţiile s-au centrat în jurul a trei teme fundamentale: cristologia, ecleziologia şi mărturia creştină în lume. La încheierea fiecărei faze cincinale de dialog, a fost publicat un raport final care conţine roadele discuţiilor ţinute de comisiile bilaterale. Trei raporturi au fost publicate între 1970 şi 2004: Prezenţa lui Cristos în Biserică şi în lume (1970-1977); Spre o înţelegere comună a Bisericii (1984-1990); Biserica drept comunitate de mărturie comună a Împărăţiei lui Dumnezeu (1998-2005).

Al doilea dintre aceste dialoguri a fost deosebit de semnificativ, pentru că a început cu o interpretare comună fie a evenimentelor care, în secolul al XVI-lea, au condus la Reformă, fie a răspunsului Conciliului din Trento. Dialogul a permis să se examineze şi faptele care au dat naştere la îndepărtarea reciprocă şi la ostilitatea nutrită unii faţă de alţii. Raportul final se încheie cu o notă de speranţă: „Cei cinci ani de dialog ne-au convins că o nouă situaţie există acum între Biserica catolică romană şi Bisericile reformate”.

Între timp, la 31 octombrie 1999, în dialogul catolic-luteran a avut loc o cotitură crucială destinată să deschidă noi orizonturi pentru unitatea creştinilor. Declaraţia comună despre doctrina justificării a fost semnată de Federaţia Luterană Mondială şi de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor la Augsburg, în Germania, ca rezultat de treizeci de ani de colocvii bilaterale cu privire la una dintre cele mai importante controverse ale Reformei. Declaraţia afirmă că „Bisericile luterane şi Biserica catolică […] sunt de acum în măsură să enunţe o înţelegere comună a justificării noastre realizate de harul lui Dumnezeu prin intermediul credinţei în Cristos”. Documentul de consens cu privire la doctrina justificării, deşi nu este scutit de critici, este considerat ca una dintre pietrele de hotar ale drumului ecumenic între Biserica catolică şi Bisericile născute din Reformă. Circa şapte ani mai târziu, în iulie 2006, Consiliul Metodist Mondial a aderat în mod oficial la declaraţia comună. Această convergenţă ecumenică nu a lăsat indiferente Bisericile reformate, care au studiat cu atenţie documentul despre justificare, cu scopul de a discerne un răspuns corespunzător.

În iunie 2010, Consiliul Ecumenic Reformat, o asociaţie internaţională reformată mai mică ce cuprinde circa cinci milioane de persoane, s-a unit cu AMCR pentru a forma Comuniunea Mondială a Bisericilor Reformate (WCRC). Noua comuniune numără acum 229 de Biserici membru în 108 ţări, care reprezintă în ansamblu circa optzeci de milioane de credincioşi. Cu ocazia creării acestui nou organism, Benedict al XVI-lea a trimis un mesaj de salut consiliului general reunit la Grand Rapids, în Michigan, afirmând: „Îndemnul lui Paul nu răsună cu vigoare mai mică astăzi şi ne dă încrederea că Domnul nu-i va abandona niciodată pe discipolii săi în căutarea unităţii”.

În contextul acestor evenimente ecumenice semnificative, în 2011 a fost demarat un nou dialog, al patrulea, care s-a încheiat în mai 2016, despre tema Justificare şi sacramentalitate: comunitatea creştină ca făcătoare de dreptate. Acest dialog a tratat tema justificării dintr-un punct de vedere reformat, studiind cu atenţie deosebită relaţia dintre îndreptăţire şi dreptate. Ca rezultat al dialogului şi al unui discernământ continuu, WCRC a anunţat recent intenţia sa de a adera oficial la declaraţia comună în iulie 2017 la Wittenberg, în Germania. Acest eveniment se va ţine, în mod simbolic, chiar în locul în care Martin Luther a publicat tezele sale, oferind celor prezenţi oportunitatea de a se ruga pentru unitatea creştinilor chiar acolo unde a început Reforma protestantă. Acest lucru dă mărturie despre importanţa crescândă pe care Declaraţia comună despre doctrina justificării o asumă ca platformă ecumenică de consens pentru Bisericile născute din Reformă, în promovarea unităţii creştinilor.

Originile mişcării anabaptiste, derivată şi ea din Reforma protestantă, provin de la Ulrich Zwingli şi de la Consiliul comunal din Zürich. Liderii locali Conrad Grebel şi Felix Manz şi alţi simpatizanţi ai lui Zwingli au dat naştere mişcării când au promovat paşi mai radicali, precum fondarea unei Biserici complet autonome, liberă de interferenţa guvernului. Ei tindeau nu numai la o reformă a Bisericii, ci şi mai ales la o refacere a simplităţii sale originare. Pentru aceasta, mişcarea lor a luat numele de „reformă radicală”. Spre deosebire de alte curente ale protestantismului, anabaptiştii au avut o abordare radicală şi faţă de ucenicie şi faţă de botez, nerecunoscând botezul copiilor ci numai pe cel al „celor care cred”, adică botezul adulţilor care aleg în mod conştient să fie botezaţi. Anabaptiştii obişnuiau deci să-i reboteze pe acei creştini care doreau să se unească la comunitatea lor; au asumat astfel numele de „anabaptişti”, care înseamnă „cei care botează din nou”. Pentru că mişcarea opta pentru nonviolenţă, membrii săi refuzau în afară de asta să presteze serviciul militar.

Astăzi Conferinţa Menonită Mondială este organismul anabaptist cel mai mare din lume, cu sediu în Columbia. Faţă de alte Biserici istorice protestante, anabaptiştii sunt un grup relativ mic, însă glasul lor se face auzit, dobândind tot mai multă influenţă în lume. Ei reprezintă 1.700.000 de credincioşi care aparţin la 243 de conferinţe naţionale de Biserici prezente în optzeci şi trei de ţări. Circa două treimi dintre credincioşii botezaţi sunt africani, asiatici şi latino-americani. Prima întâlnire dintre catolici şi menoniţi după Conciliul al II-lea din Vatican a avut loc la 17 octombrie 1998. Rezultatul acestei întâlniri a fost un lung raport care, publicat în octombrie 1998 cu titlul Chemaţi împreună să fim făcători de pace, tratează tema despre Biserică, despre sacramente şi despre pace. Este semnificativă prima secţiune, în care fiecărei părţi îi este dată posibilitatea de a explica propria interpretare a evenimentelor principale din istoria Bisericii. Menoniţii au considerat necesar să ilustreze modul lor de a înţelege nu numai circumstanţele care au condus la Reformă, ci şi istoria Bisericii dezvoltată pe urma erei constantiniene. Catolicii au reafirmat continuitatea istorică a Bisericii apostolice instituite de Cristos de-a lungul secolelor, în virtutea succesiunii apostolice a slujirii episcopale. Anabaptiştii au vorbit în schimb despre o „cădere constantiniană”, după care creştinismul a fost tot mai mult identificat, oficial, cu puterea politică imperială. În ochii lor, această dezvoltare face necesară o întoarcere la Biserica „apostolică”.

În pofida acestor diferenţe fundamentale, a fost posibil oricum să se ajungă la un important acord cu privire la fundamentele creştine ale credinţei, cum ar fi conceptul de Biserică drept popor al lui Dumnezeu, drept Trup al lui Cristos şi drept locuinţă a Duhului Sfânt.

În decembrie 2012 a început pentru prima dată un dialog trilateral între menoniţi, luterani şi catolici despre Botezul şi încorporarea în Trupul lui Cristos, Biserica, temă de importanţă crucială. Dialogul a permis celor trei interlocutori nu numai să privească la diferenţele teologice dintre botezul copiilor şi botezul „celor care cred”, dar şi să ia în considerare posibilitatea unei recunoaşteri reciproce a botezului. În timpul ultimei întâlniri din acest dialog trilateral, ţinut în 2016 la Bogotá, în Columbia, s-a discutat despre tensiunea crescândă dintre teorie şi practică în cadrul formării creştine, al participării în Cristos şi al mărturiei publice. Menoniţi, luterani şi catolici au recunoscut faptul că structurile demodate ale formării creştine (mai ales după iniţierea la credinţă) sunt nepotrivite pentru noile generaţii.

La 16 mai 2016, reprezentanţi ai Alianţei Baptiste Mondiale (ABM) şi ai Consiliului Pontifical s-au întâlnit la Roma pentru a discuta despre o a treia fază a dialogului baptist-catolic. Baptiştii şi catolicii sunt în dialog din 1984. Conversaţiile cu baptiştii sunt unice în genul lor, deoarece ei au o apropiere specifică a lor de ecumenism: nu sunt animaţi de dorinţa unui mare proiect de reunire a tuturor creştinilor într-o unică structură. Originile baptiştilor provin din Anglia şi din Olanda din prima jumătate a secolului al XVII-lea şi derivă din mişcarea puritano-separatistă a Bisericii din Anglia. John Smyth şi Thomas Helwys au dat viaţă mişcării baptiste după ce au fost exilaţi la Amsterdam, unde au intrat în contact cu menoniţii olandezi (anabaptişti) şi au aderat la botezul „celor care cred”.

Baptiştii trăiesc astăzi în cea mai mare parte în Statele Unite, dar milioane de credincioşi sunt prezenţi şi în Africa, în Asia şi în America Latină. ABM, care cuprinde patruzeci şi două de milioane de persoane, este cea mai mare organizaţie de Biserici baptiste din toată lumea. Prima serie de conversaţii cu Biserica catolică a avut loc din 1984 până în 1988, în jurul temei Chemaţi să-l mărturisim pe Cristos în lumea de astăzi. Ea a permis găsirea de convergenţe despre diferite tematici, precum revelaţia mântuitoare a lui Dumnezeu în Isus Cristos, necesitatea unei angajări personale în faţa lui Dumnezeu în Cristos, lucrarea permanentă a Duhului Sfânt şi imperativul misionar care reiese din acţiunea răscumpărătoare a lui Dumnezeu faţă de omenire. O a doua serie de conversaţii teologice s-a ţinut din decembrie 2006 până în 2010. În 2013 a fost publicat raportul final cu titlul Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa Bisericii: scriptură, tradiţie şi koinonie, în care sunt evidenţiate importante zone de acord: scriptura şi tradiţia, Fecioara Maria, semnificaţia botezului, originea şi misiunea Bisericii.

Dacă privim la cei cinci sute de ani de la începutul Reformei protestante, progresul ecumenic din ultimii cincizeci de ani pare miraculos. Mare parte din ostilitatea şi din amărăciunea care exista odinioară între catolici şi comunităţile reformate, anabaptiste şi baptiste este dizolvată; amintirile amare ale trecutului au fost în general vindecate cu balsamul ecumenismului spiritual şi al ecumenismului practic. Totuşi, în timp ce aducem mulţumire pentru progresele făcute, trebuie să şi recunoaştem că pornind de la Conciliul al II-lea din Vatican au reieşit noi provocări şi noi diviziuni. Astăzi, câteva comunităţi protestante, după ce au realizat comuniunea vizibilă deplină unele cu altele, experimentează fracturi în interiorul lor din cauza unor noi dezacorduri despre chestiuni antropologice şi etice, care au un impact şi asupra relaţiilor lor cu Biserica catolică şi cu Bisericile ortodoxe. Una dintre provocările actuale este şi influenţa culturală crescândă a secularismului, a relativismului şi a consumismului. Papa Francisc, comentând legătura dintre aceste fenomene, a afirmat: „Procesul de secularizare tinde să reducă credinţa şi Biserica în domeniul privat şi intim. În afară de asta, cu negarea oricărei transcendenţe, a produs o crescândă deformare etică, o slăbire a simţului păcatului personal şi social şi o creştere progresivă a relativismului” (Evangelii gaudium, 64). Toate acestea arată cât este de urgent să se dezvolte noi strategii şi noi abordări care să facă să înainteze drumul spre unitatea creştinilor, ţinând minte de cuvintele înţelepte ale părinţilor de la Conciliul al II-lea din Vatican: „Orice reînnoire a Bisericii constă în mod esenţial într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa” (Unitatis redintegratio, 6).

De Avelino González-Ferrer

Oficial al Secţiunii occidentale de la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

(După L’Osservatore Romano, 24 ianuarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.