Categorii

Audiența generală de miercuri 6 mai 2020

Cateheze despre rugăciune: 1. Misterul rugăciunii

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi începem un nou ciclu de cateheze despre tema rugăciunii. Rugăciunea este respirația credinţei, este exprimarea sa cea mai proprie. Ca un strigăt care iese din inima celui care crede şi se încredinţează lui Dumnezeu.

Să ne gândim la istoria lui Bartimeu, un personaj din Evanghelie (cf. Mc 10,46-52 şi textele paralele) şi, vă mărturisesc, pentru mine cel mai simpatic dintre toţi. Era orb, era așezat pentru a cerși la marginea drumului în periferia cetății sale, Ierihon. Nu este un personaj anonim, are o faţă, un nume: Bartimeu, adică „fiu al lui Timeu”. Într-o zi aude spunându-se că Isus va trece pe acolo. De fapt, Ierihon era o răscruce de oameni, străbătut încontinuu de pelerini şi negustori. Atunci Bartimeo stă la pândă: ar fi făcut tot posibilul pentru a-l întâlni pe Isus. Mulţi oameni făceau la fel: să ne amintim de Zaheu, care a urcat în copac. Mulţi voiau să-l vadă pe Isus, şi el.

Aşa intră acest om în Evanghelii ca un glas care strigă din răsputeri. El nu vede; nu ştie dacă Isus este aproape sau departe, însă îl aude, îl înţelege de la mulţimea, care la un moment dat se măreşte şi se apropie… Însă el este complet singur şi nimeni nu se preocupă de el. Şi ce face Bartimeu? Strigă. Şi strigă, şi continuă să strige. Foloseşte singura armă pe care o are: glasul. Începe să strige: „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!” (v. 47). Şi aşa continuă, strigând.

Urletele sale repetate deranjează, nu par educate, şi mulţi îl ceartă, îi spun să tacă: „Fii educat, nu fă aşa!”. Însă Bartimeu nu tace, dimpotrivă, strigă şi mai tare: „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!” (v. 47). Această încăpăţânare atât de frumoasă a celor care caută un har şi bat, bat la ușa inimii lui Dumnezeu. El strigă, bate. Acea expresie: „Fiul lui David”, este foarte importantă; înseamnă „Mesia” – îl mărturiseşte pe Mesia –, este o mărturisire de credinţă care iese din gura acelui om disprețuit de toţi.

Şi Isus ascultă strigătul său. Rugăciunea lui Bartimeu atinge inima sa, inima lui Dumnezeu, şi se deschid pentru el porțile mântuirii. Isus îl cheamă. El sare în picioare şi cei care înainte îi spuneau să tacă, acum îl conduc la Învățător. Isus îi vorbește, îi cere să exprime dorința sa – acest lucru este important – şi atunci strigătul devine cerere: „Doamne, să văd din nou!” (cf. v. 51).

Isus îi spune: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit” (v. 52). Recunoaște acelui om sărac, lipsit de apărare, disprețuit, toată puterea credinţei sale, care atrage milostivirea şi puterea lui Dumnezeu. Credinţa înseamnă a avea două mâini ridicate, un glas care strigă pentru a implora darul mântuirii. Catehismul afirmă că „umilinţa este fundamentul rugăciunii” (Catehismul Bisericii Catolice, 2559). Rugăciunea se naște din pământ, din humus – de unde derivă „umil”, „umilinţă” –; vine din starea noastră de precaritate, din setea noastră continuă de Dumnezeu (cf. ibid., 2560-2561).

Credinţa, am văzut asta în Bartimeu, este strigăt; necredința înseamnă a sufoca acel strigăt. Acea atitudine pe care o aveau oamenii, făcându-l să tacă: nu erau oameni de credinţă, în schimb el este om de credinţă. A sufoca acel strigăt este un soi de „lege a tăcerii”. Credinţa este protest împotriva unei condiții dureroase al cărei motiv nu-l înţelegem; necredința înseamnă a ne limita să îndurăm o situația la care ne-am adaptat. Credinţa este speranţă de a fi mântuiţi; necredința înseamnă a ne obișnui cu răul care ne oprimă şi a continua astfel.

Iubiți fraţi şi surori, începem această serie de cateheze cu strigătul lui Bartimeu, pentru că probabil într-o figură ca a sa este deja scris totul. Bartimeu este un om perseverent. În jurul lui sunt oameni care îi explică faptul că a implora era inutil, că era o strigare fără răspuns, că era gălăgie care deranja şi gata, că ar trebui să înceteze să strige: însă el n-a rămas în tăcere. Şi la sfârşit a obţinut ceea ce voia.

Mai puternică decât orice argumentare contrară, în inima omului există un glas care invocă. Toţi avem acest glas, înăuntru. Un glas care iese spontan, fără ca nimeni să poruncească, un glas care se întreabă cu privire la sensul drumului nostru aici pe pământ, mai ales atunci când ne aflăm în întuneric: „Isuse, îndură-te de mine! Isuse, îndură-te de mine!”. Frumoasă rugăciune este aceasta.

Însă oare aceste cuvinte nu sunt sculptate în întreaga creație? Totul invocă şi imploră pentru ca misterul milostivirii să-şi aibă împlinirea sa definitivă. Nu se roagă numai creştinii: ei împărtășesc strigătul rugăciunii cu toţi bărbații şi femeile. Însă orizontul poate să fie şi mai lărgit: Paul afirmă că întreaga creație „suspină şi suferă durerile unei nașteri” (Rom 8,22). Artiștii se fac adesea interpreți ai acestui strigăt tăcut al creației, care apasă în fiecare creatură şi apare mai ales în inima omului, pentru că omul este un „cerșetor de Dumnezeu” (cf. CBC, 2559). Frumoasă definiție a omului: „cerșetor de Dumnezeu”. Mulţumesc.

_________________

APEL

Cu ocazia zilei de 1 mai, am primit diferite mesaje referitoare la lumea muncii şi la problemele sale. Îndeosebi, m-a impresionat cel al zilierilor agricoli, între care mulţi imigrați, care lucrează pe câmpiile italiene. Din păcate de atâtea ori sunt dur exploatați. Este adevărat că există criză pentru toţi, însă demnitatea persoanelor trebuie respectată întotdeauna. De aceea primesc apelul acestor muncitori şi al tuturor muncitorilor exploatați şi invit să se facă din criză ocazia pentru a repune în centru demnitatea persoanei şi demnitatea muncii.

***

Poimâine, vineri 8 mai, la Sanctuarul din Pompei se va înălța rugăciunea intensă „Implorare către Sfânta Fecioară Maria a Rozariului”. Îi îndemn pe toţi să se unească spiritual cu acest popular act de credinţă şi de devoțiune, aşa încât prin mijlocirea Sfintei Fecioare, Domnul să dea milostivire şi pace Bisericii şi întregii lumi.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.