Categorii

Audienţa generală de miercuri, 5 aprilie 2017

Speranţa creştină – 17. A da cont despre speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,8-17)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Prima Scrisoare a apostolului Petru poartă în sine o încărcătură extraordinară! Trebuie citită o dată, de două ori, de trei ori pentru a înţelege această încărcătură extraordinară: reuşeşte să reverse mare mângâiere şi pace, făcându-ne să percepem cum Domnul este mereu alături de noi şi nu ne abandonează niciodată, mai ales în momentele mai delicate şi dificile din viaţa noastră. Dar care este „secretul” acestei Scrisori, şi în mod deosebit al textului pe care tocmai l-am ascultat (cf. 1Pt 3,8-17)? Aceasta este o întrebare. Ştiu că voi veţi lua Noul Testament, veţi căuta Prima Scrisoare a lui Petru şi o veţi citi încet-încet, pentru a înţelege secretul şi forţa acestei Scrisori. Care este secretul acestei Scrisori?

  1. Secretul se află în faptul că această scriere îşi înfige rădăcinile sale direct în Paşte, în inima misterului pe care-l celebrăm, făcându-ne astfel să percepem toată lumina şi bucuria care provin din moartea şi învierea lui Cristos. Cristos a înviat cu adevărat şi acesta este un salut frumos pe care-l rostim în ziua de Paşte: „Cristos a înviat! Cristos a înviat!”, cum fac atâtea popoare. A ne aminti că Cristos a înviat, este viu printre noi, este viu şi locuieşte în fiecare dintre noi. Pentru aceasta sfântul Petru ne invită cu putere să-l adorăm în inimile noastre (cf. v. 16). Acolo Domnul şi-a stabilit locuinţa în momentul Botezului nostru şi de acolo continuă să ne reînnoiască pe noi şi viaţa noastră, umplându-ne de iubirea sa şi de plinătatea Duhului. Iată deci pentru ce apostolul ne recomandă să dăm cont despre speranţa care este în noi (cf. v. 16): speranţa noastră nu este un concept, nu este un sentiment, nu este un telefon celular, nu este o grămadă de bogăţii! Speranţa noastră este o Persoană, este Domnul Isus pe care-l recunoaştem viu şi prezent în noi şi în fraţii noştri, deoarece Cristos a înviat. Popoarele slave se salută cu acest „Cristos a înviat”, „Christos voskrese!” spun între ei; şi sunt fericiţi să spună asta! Şi acesta este acel „bună ziua” şi „bună seara” cu care se salută: „Cristos a înviat!”.
  1. Înţelegem aşadar că despre această speranţă nu trebuie să se dea cont atât la nivel teoretic, în cuvinte, ci mai ales cu mărturia vieţii, şi asta fie în interiorul comunităţii creştine, fie în afara ei. Dacă Cristos este viu şi locuieşte în noi, în inima noastră, atunci trebuie să-l şi lăsăm să se facă vizibil, să nu-l ascundem, şi să acţioneze în noi. Asta înseamnă că Domnul Isus trebuie să devină tot mai mult modelul nostru: model de viaţă şi că noi trebuie să învăţăm să ne comportăm aşa cum s-a comportat El. A face ceea ce făcea Isus. Deci, speranţa care locuieşte în noi nu poate să rămână ascunsă înlăuntrul nostru, în inima noastră: ci, ar fi o speranţă slabă, care nu are curajul de a ieşi în afară şi de a se arăta; însă speranţa noastră, aşa cum transpare din Psalmul 33 citat de Petru, trebuie să se elibereze în mod necesar în afară, luând forma fină şi inconfundabilă a dulceţei, a respectului, a bunăvoinţei faţă de aproapele, ajungând chiar să ierte pe cel care ne face rău. O persoană care nu are speranţă nu reuşeşte să ierte, nu reuşeşte să dea mângâierea iertării şi să se aibă mângâierea de a ierta. Da, pentru că Isus a făcut aşa şi aşa continuă să facă prin cei care îi fac spaţiu în inima lor şi în viaţa lor, având conştiinţa că răul nu se învinge cu răul, ci cu umilinţa, milostivirea şi blândeţea. Mafioţii cred că răul se poate învinge cu răul şi astfel fac răzbunare şi fac atâtea lucruri pe care le ştim cu toţii. Dar nu cunosc ce este umilinţa, milostivirea şi blândeţea. Şi de ce? Pentru că mafioţii nu au speranţă. Gândiţi-vă la asta.
  1. Iată pentru ce sfântul Petru afirmă că „este mai bine să suferiţi făcând binele, decât făcând răul” (v. 17): nu înseamnă că este bine a suferi, dar că, atunci când suferim pentru bine, suntem în comuniune cu Domnul, care a acceptat să pătimească şi să fie pus pe cruce pentru mântuirea noastră. Aşadar, atunci când şi noi, în situaţiile mai mici sau mai mari din viaţa noastră, acceptăm să suferim pentru bine, este ca şi cum am arunca în jurul nostru seminţe de înviere, seminţe de viaţă şi am face să strălucească în întuneric lumina Paştelui. Pentru aceasta apostolul ne îndeamnă să răspundem mereu „binecuvântând” (v. 9): binecuvântarea nu este o formalitate, nu este numai un semn de curtoazie, ci este un mare dar pe care noi cei dintâi l-am primit şi pe care avem posibilitatea de a-l împărtăşi cu fraţii. Este vestea iubirii lui Dumnezeu, o iubire nemăsurată, care nu se epuizează, care nu dispare niciodată şi care constituie adevăratul fundament al speranţei noastre.

Dragi prieteni, înţelegem şi de ce apostolul Petru ne numeşte „fericiţi”, când ar trebui să suferim pentru dreptate (cf. v. 13). Nu este numai datorită unui motiv moral sau ascetic, ci este pentru că de fiecare dată când noi luăm partea celor din urmă şi a celor marginalizaţi sau când nu răspundem la rău cu rău, ci iertând, fără răzbunare, iertând şi binecuvântând, de fiecare dată când facem asta noi strălucim ca semne vii şi luminoase de speranţă, devenind astfel instrument de mângâiere şi de pace, după inima lui Dumnezeu. Şi astfel mergem înainte cu dulceaţă, blândeţe, amabilitate şi făcând bine şi celor care nu ne iubesc, sau ne fac rău. Înainte!

__________________

APEL

Gândul meu se îndreaptă în acest moment spre atentatul grav din zilele trecute în metroul din Sankt Petersburg, care a provocat victime şi îngrijorare în populaţie. În timp ce încredinţez milostivirii lui Dumnezeu pe cei care au murit în mod tragic, exprim apropierea mea spirituală de rudele lor şi de toţi cei care suferă din cauza acestui eveniment dramatic.

Asistăm îngroziţi la ultimele evenimente din Siria. Exprim deplângerea mea fermă pentru măcelul inacceptabil petrecut ieri în provincia Idlib, unde au fost ucise zeci de persoane lipsite de apărare, între care atâţia copii. Mă rog pentru victime şi pentru rudele lor şi fac apel la conştiinţa celor care au responsabilităţi politice, la nivel local şi internaţional, pentru ca să înceteze această tragedie şi să se aducă alinare acelei populaţii dragi care de atâta timp este chinuită de război. De asemenea, încurajez eforturile celor care, deşi în nesiguranţă şi în dificultăţi, se străduiesc să ducă ajutoare locuitorilor din acea regiune.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.