Categorii

Audienţa generală de miercuri 30 noiembrie 2016

audienta-3011201638. A ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cu cateheza de astăzi încheiem ciclul dedicat milostivirii. Dar catehezele se termină, milostivirea trebuie să continue! Îi mulţumim Domnului pentru toate aceste şi să le păstrăm în inimă ca mângâiere şi întărire.

Ultima faptă de milostenie spirituală cere să ne rugăm pentru cei vii şi pentru cei răposaţi. La ea putem să alăturăm şi ultima faptă de milostenie trupească ce invită să-i îngropăm pe cei morţi. Poate să pară o cerere stranie aceasta din urmă; şi în schimb, în unele zone ale lumii care trăiesc sub flagelul războiului, cu bombardamente care zi şi noapte seamănă frică şi victime nevinovate, această faptă este în mod trist actuală. Biblia are un frumos exemplu în această privinţă: cel al bătrânului Tobia, care, cu riscul propriei vieţi, îngropa morţii în pofida interdicţiei regelui (cf. Tob 1,17-19; 2,2-4). Şi astăzi există cei care îşi riscă viaţa pentru a îngropa sărmanele victime ale războaielor. Aşadar, această faptă de milostenie trupească nu este departe de existenţa noastră zilnică. Şi ne face să ne gândim la ceea ce s-a întâmplat în Vinerea Sfântă, când Fecioara Maria, cu Ioan şi câteva femei stăteau lângă crucea lui Isus. După moartea sa, a venit Iosif din Arimateea, un om bogat, membru al sinedriului dar devenit discipol al lui Isus, şi a oferit pentru el mormântul său nou, săpat în stâncă. A mers personal la Pilat şi a cerut trupul lui Isus: o adevărată faptă de milostenie făcută cu mare curaj (cf. Mt 27,57-60)! Pentru creştini, îngroparea este un act de milostenie, dar şi un act de mare credinţă. Depunem în mormânt trupul celor dragi ai noştri, cu speranţa învierii lor (cf. 1Cor 15,1-34). Acesta este un rit care rămâne foarte puternic şi trăit în poporul nostru şi care are rezonanţe speciale în această lună noiembrie dedicată îndeosebi amintirii şi rugăciunii pentru cei răposaţi.

A ne ruga pentru cei răposaţi este, înainte de toate, un semn de recunoştinţă pentru mărturia pe care ne-au lăsat-o şi pentru binele pe care l-au făcut. Este o mulţumire adusă Domnului pentru că ni i-a dăruit şi pentru iubirea lor şi prietenia lor. Biserica se roagă pentru răposaţi în mod deosebit în timpul Sfintei Liturghii. Spune preotul: „Aminteşte-ţi, Doamne, de slujitorii şi slujitoarele tale, care au mers înaintea noastră cu semnul credinţei şi dorm somnul păcii. Te rugăm, Doamne, să binevoieşti a le da lor şi tuturor celor care se odihnesc în Cristos un loc de răcorire, de lumină şi de pace” (Canonul Roman). O amintire simplă, eficace, încărcată de semnificaţie, pentru că îi încredinţează pe cei dragi ai noştri milostivirii lui Dumnezeu. Ne rugăm cu speranţă creştină ca să fie cu El în paradis, aşteptând să ne întâlnim împreună în acel mister de iubire pe care nu-l înţelegem, dar care ştim că este adevărat pentru că este o promisiune pe care a făcut-o Isus. Toţi vom învia şi toţi vom rămâne pentru totdeauna cu Isus, cu El.

Amintirea credincioşilor răposaţi nu trebuie să ne facă să uităm a ne ruga şi pentru cei vii, care împreună cu noi în fiecare zi înfruntă încercările vieţii. Necesitatea acestei rugăciuni este şi mai evidentă dacă o punem în lumina mărturisirii de credinţă care spune: „Cred în împărtăşirea sfinţilor”. Este misterul care exprimă frumuseţea milostivirii pe care Isus ne-a revelat-o. De fapt, împărtăşirea sfinţilor arată că toţi suntem cufundaţi în viaţa lui Dumnezeu şi trăim în iubirea sa. Toţi, vii şi răposaţi, suntem în comuniune, adică suntem într-o unire; uniţi în comunitatea celor care au primit Botezul şi a celor care sunt hrăniţi cu Trupul lui Cristos şi fac parte din marea familie a lui Dumnezeu. Toţi suntem aceeaşi familie, uniţi. Şi pentru aceasta ne rugăm unii pentru alţii.

Câte moduri diferite există pentru a ne ruga pentru aproapele nostru! Toate sunt valabile şi plăcute lui Dumnezeu dacă sunt făcute cu inima. Mă gândesc în mod deosebit la mamele şi la taţii care-i binecuvântează pe copiii lor dimineaţa şi seara. De asemenea există acest obicei în unele familii: a binecuvânta pe copil este o rugăciune; mă gândesc la rugăciunea pentru persoanele bolnave, când mergem să le vizităm şi ne rugăm pentru ele; la mijlocirea tăcută, uneori cu lacrimi, în atâtea situaţii dificile pentru care să ne rugăm. Ieri a venit la liturghie la „Sfânta Marta” un om bun, un întreprinzător. Acel om tânăr trebuie să-şi închidă fabrica pentru că nu mai reuşeşte să se descurce şi plângea spunând: „Eu nu mă simt în stare să las fără loc de muncă peste 50 de familii. Eu aş putea declara falimentul firmei: merg acasă cu banii mei, dar inima mea va plânge toată viaţa pentru aceste 50 de familii”. Iată un bun creştin care se roagă cu faptele: a venit la liturghie ca să se roage pentru ca Domnul să-i dea o cale de ieşire, nu numai pentru el, ci pentru cele 50 de familii. Acesta este un om care ştie să se roage, cu inima şi cu faptele, ştie să se roage pentru aproapele. Este într-o situaţie dificilă. Şi nu caută calea de ieşire cea mai uşoară: „Să se descurce ei”. Acesta este un creştin. Mi-a făcut atât de bine să-l aud! Şi eventual există atâţia de acest fel, astăzi, în acest moment în care atâţia oameni suferă datorită lipsei locului de muncă; mă gândesc şi la mulţumirea pentru o veste bună care se referă la un prieten, o rudă, un coleg…; „Mulţumesc, Doamne, pentru acest lucru frumos!”, şi aceea înseamnă a ne ruga pentru alţii! A-i mulţumi Domnului când lucrurile merg bine. Uneori, aşa cum spune sfântul Paul, „nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26). Duhul este cel care se roagă înlăuntrul nostru. Aşadar, să deschidem inima noastră, în aşa fel încât Duhul Sfânt, scrutând dorinţele care sunt în adâncul ei, să le poată purifica şi duce la împlinire. Oricum, pentru noi şi pentru alţii, să cerem mereu ca să se facă voinţa lui Dumnezeu, ca în Tatăl Nostru, pentru că voinţa sa este cu siguranţă binele cel mai mare, binele unui Tată care nu ne abandonează niciodată: a ne ruga şi a lăsa ca Duhul Sfânt să se roage în noi. Şi acest lucru este frumos în viaţă: a ne ruga mulţumindu-i lui Dumnezeu, lăudându-l, cerând ceva, plângând când există vreo dificultate, ca acel om. Însă inima să fie mereu deschisă Duhului pentru ca să se roage în noi, cu noi şi pentru noi.

Încheind aceste cateheze despre milostivire, să ne angajăm să ne rugăm unii pentru alţii pentru ca faptele de milostenie trupească şi sufletească să devină tot mai mult stilul vieţii noastre. Catehezele, aşa cum am spus la început, se termină aici. Am făcut parcursul celor 14 fapte de milostenie dar milostivirea continuă şi trebuie s-o exercităm în acest 14 moduri. Mulţumesc.

______________

APELURI

Mâine, 1 decembrie, este Ziua Mondială împotriva SIDA, promovată de Naţiunile Unite. Milioane de persoane convieţuiesc cu această boală şi numai jumătate dintre ele au acces la terapii antidot. Vă invit să ne rugăm pentru ei şi pentru cei dragi ai lor şi să promovăm solidaritatea pentru ca şi cei mai săraci să poată beneficia de diagnoze şi îngrijiri adecvate. În sfârşit fac apel pentru ca toţi să adopte comportamente responsabile pentru a preveni o ulterioară răspândire a acestei boli.

La iniţiativa Francei şi a Emiratelor Arabe Unite, cu colaborarea UNESCO, se va ţine la Abu Dhabi, de la 2 la 3 decembrie, o Conferinţă internaţională despre protejarea patrimoniului în zonele aflate în conflict. O temă care, din păcate, este în mod dramatic actuală. Având convingerea că tutelarea bogăţiilor culturale constituie o dimensiune esenţială a apărării fiinţei umane, urez ca acest eveniment să însemne o nouă etapă în procesul de realizare a drepturilor umane.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.