Categorii

Audienţa generală de miercuri 3 februarie 2016

Audienta-030220166. Milostivire şi dreptate

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Sfânta Scriptură ni-l prezintă pe Dumnezeu ca milostivire infinită, dar şi ca dreptate perfectă. Cum se conciliază cele două lucruri? Cum se articulează realitatea milostivirii cu exigenţele dreptăţii? Ar putea să pară că sunt două realităţi care se contrazic; în realitate nu este aşa, pentru că tocmai milostivirea lui Dumnezeu duce la împlinire adevărata dreptate. Dar despre care dreptate este vorba?

Dacă ne gândim la administrarea legală a dreptăţii, vedem că acela care se consideră victimă a unei samavolnicii se adresează judecătorului în tribuna şi cere ca să fie făcută dreptate. Este vorba despre o dreptate retributivă, care aplică o pedeapsă celui vinovat, conform principiului că trebuie să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine. Aşa cum spune cartea Proverbelor: „După cum dreptatea este spre viaţă, cel care urmăreşte răul ajunge la moartea lui” (11,19). Şi Isus vorbeşte despre asta în parabola văduvei care mergea în mod repetat la judecător şi îi cerea: „Fă-mi dreptate împotriva vrăjmaşului meu” (Lc 18,3).

Însă acest drum încă nu duce la adevărata dreptate pentru că în realitate nu învinge răul, ci pur şi simplu îl stăvileşte. În schimb numai răspunzând lui cu binele, răul poate să fie învins cu adevărat.

Iată aşadar un alt mod de a face dreptate pe care Biblia ni-l prezintă ca drum principal care trebuie parcurs. Este vorba despre o procedură care evită recursul la tribunal şi prevede ca victima să se adreseze direct celui vinovat pentru a-l invita la convertire, ajutându-l să înţeleagă că face răul, apelând la conştiinţa sa. În acest mod, în sfârşit căit şi recunoscând propria greşeală, el se poate deschide iertării pe care partea lezată i-o oferă. Şi acest lucru este frumos: ca urmare a convingerii de ceea ce este rău, inima se deschide iertării, care îi este oferită. Acesta este modul de a rezolva contrastele din cadrul familiilor, în relaţiile dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, unde cel ofensat îl iubeşte pe vinovat şi doreşte să salveze relaţia care îl leagă de celălalt. A nu tăia acea relaţie, acel raport.

Desigur, acesta este un drum dificil. Cere ca acela care a îndurat greşeala să fie gata să ierte şi să dorească mântuirea şi binele celui care l-a ofensat. Dar numai aşa dreptatea poate să triumfe, pentru că, dacă vinovatul recunoaşte răul făcut şi încetează să-l facă, iată că răul nu mai există şi cel care era nedrept devine drept, pentru că este iertat şi ajutat să regăsească drumul binelui. Şi aici intră tocmai iertarea, milostivirea.

Aşa acţionează Dumnezeu faţă de noi păcătoşii. Domnul încontinuu ne oferă iertarea sa şi ne ajută să o primim şi să conştientizăm răul nostru pentru a ne putea elibera de el. Pentru că Dumnezeu nu vrea condamnarea noastră, ci mântuirea noastră. Dumnezeu nu vrea condamnarea nimănui! Vreunul dintre voi va putea să-mi pună întrebarea: „Dar, părinte, condamnarea lui Pilat o merita? Dumnezeu o voia?” – Nu! Dumnezeu voia să-l mântuiască pe Pilat şi chiar pe Iuda, pe toţi! El, Domnul milostivirii vrea să-i mântuiască pe toţi! Problema este de a lăsa ca El să intre în inimă. Toate cuvintele profeţilor sunt un apel pasionat şi plin de iubire care caută convertirea noastră. Iată ce spune Domnul prin profetul Ezechiel: „Doresc eu moartea celui rău? […] Oare nu doresc să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască?” (18,23; cf. 33,11), ceea ce îi place lui Dumnezeu!

Şi aceasta este inima lui Dumnezeu, o inimă de Tată care iubeşte şi vrea ca fiii săi să trăiască în bine şi în dreptate, şi de aceea să trăiască în plinătate şi să fie fericiţi. O inimă de Tată care merge dincolo de micul nostru concept de dreptate pentru a ne deschide la orizonturile nemărginite ale milostivirii sale. O inimă de Tată care nu ne tratează după păcatele noastre şi nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre, cum spune Psalmul (103,9-10). Şi exact o inimă de tată noi vrem să întâlnim atunci când mergem la confesional. Poate că ne va spune ceva pentru a ne face să înţelegem mai bine răul, dar la confesional toţi mergem ca să găsim un tată care să ne ajute să ne schimbăm viaţa; un tată care să ne dea forţa de a merge înainte; un tată care să ne ierte în numele lui Dumnezeu. Şi pentru aceasta a fi confesori este o responsabilitate atât de mare, pentru că acel fiu, acea fiică ce vine la tine caută numai să găsească un tată. Şi tu, preotule, care eşti acolo în confesional, tu stai acolo în locul Tatălui care face dreptate cu milostivirea sa.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.