Categorii

Audiența generală de miercuri 29 aprilie 2020

Cateheze despre Fericiri: 9. „Fericiți cei persecutați din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăția cerurilor” (Mt 5,10)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cu audiența de astăzi încheiem parcursul despre Fericirile evanghelice. Aşa cum am ascultat, în ultima se proclamă bucuria escatologică a celor persecutați din cauza dreptății.

Această fericire anunță aceeași fericire din prima: împărăția cerurilor este a celor persecutați aşa cum este a celor săraci în duh; înţelegem astfel că am ajuns la sfârşitul unui parcurs unitar depănat în anunţurile precedente.

Sărăcia în duh, plânsul, blândețea, setea de sfințenie, milostivirea, purificarea inimii şi faptele de pace pot conduce la persecuție din cauza lui Cristos, însă această persecuție la sfârşit este cauză de bucurie şi de mare răsplată în ceruri. Cărarea Fericirilor este un drum pascal care conduce de la o viaţă conform lumii la aceea conform lui Dumnezeu, de la o existență condusă de trup – adică de egoism – la aceea condusă de Duh.

Lumea, cu idolii săi, compromisurile sale şi prioritățile sale, nu poate aproba acest tip de existență. „Structurile de păcat”[1], adesea produse de mentalitatea umană, aşa de străine cum sunt de Duhul de adevăr încât lumea nu le poate primi (cf. In 14,17), nu pot decât să refuze sărăcia sau blândețea sau curăția şi să declare viaţa conform Evangheliei ca o eroare şi o problemă, deci ceva care trebuie marginalizat. Aşa gândeşte lumea: „Aceştia sunt idealişti sau fanatici…”. Aşa gândesc ei.

Dacă lumea trăieşte în vederea banilor, oricine ar demonstra că viaţa se poate împlini în dăruire şi în renunțare devine un deranj pentru sistemul lăcomiei. Acest cuvânt „deranj” este cheie, pentru că numai mărturia creştină, care face atât de mult bine atâtor oameni pentru că o urmează, deranjează pe cei care au o mentalitate lumească. O trăiesc ca pe un reproș. Când apare sfințenia şi se evidenţiază viaţa fiilor lui Dumnezeu, în acea frumusețe există ceva incomod care cheamă la o luare de poziție: ori să se lase pus în discuție şi să se deschidă la bine ori să refuze acea lumină şi să-şi împietrească inima, chiar până la opoziţie şi până la îndârjire (cf. Înţ 2,14-15). Este curios, atrage atenţia a vedea cum, în persecuția martirilor, crește ostilitatea până la îndârjire. Este suficient să vedem persecuțiile din secolul trecut, al dictaturilor europene: cum se ajunge la îndârjire împotriva creştinilor, împotriva mărturiei creştine şi împotriva eroismului creştinilor.

Însă asta arată că drama persecuției este şi locul eliberării de supunerea faţă de succes, faţă de lauda deşartă şi faţă de compromisurile lumii. De ce anume se bucură cel care este refuzat de lume din cauza lui Cristos? Se bucură că a găsit ceva care valorează mai mult decât lumea întreagă. De fapt, „ce-i foloseşte omului să câștige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?” (Mc 8,36). Ce avantaj este acolo?

Este dureros de amintit că, în acest moment, există mulţi creştini care îndură persecuții în diferite zone ale lumii şi trebuie să sperăm şi să ne rugăm ca suferința lor să fie oprită cât mai curând. Sunt atâția: martirii de astăzi sunt mai mulţi decât martirii din primele secole. Să exprimăm acestor fraţi şi surori apropierea noastră: suntem un singur trup şi acești creştini sunt membre sângerânde ale trupului lui Cristos care este Biserica.

Dar trebuie să fim atenți şi să nu citim această fericire în cheie victimistă, auto-compătimitoare. De fapt, nu întotdeauna disprețul oamenilor este sinonim cu persecuția: imediat puţin după aceea Isus spune că creştinii sunt „sarea pământului”, şi avertizează cu privire la pericolul de „a pierde gustul”, altminteri sarea „nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” (Mt 5,13). Așadar, există şi un dispreț care este vina noastră, când pierdem gustul lui Cristos şi al Evangheliei.

Trebuie să fim fideli faţă de cărarea umilă a Fericirilor, pentru că este aceea care ne duce să fim ai lui Cristos şi nu ai lumii. Merită de amintit parcursul sfântului Paul: când credea că este un drept, de fapt era un persecutor, însă când a descoperit că este un persecutor, a devenit un om al iubirii, care înfrunta cu bucurie suferinţele persecuției pe care o îndura (cf. Col 1,24).

Excluderea şi persecuția, dacă Dumnezeu ne acordă harul, ne face să ne asemănăm cu Cristos răstignit şi, asociindu-ne la pătimirea sa, sunt manifestarea vieţii noi. Această viaţă este aceeași a lui Cristos, care pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră a fost „disprețuit şi respins de oameni” (cf. Is 53,3; Fap 8,30-35). A-l primi pe Duhul său ne poate duce să avem atâta iubire în inimă încât să ne oferim viaţa pentru lume fără a face compromisuri cu înșelăciunile sale şi acceptând refuzul ei. Compromisurile cu lumea sunt pericolul: creștinul este mereu ispitit să facă anumite compromisuri cu lumea, cu spiritul lumii. Aceasta – a refuza compromisurile şi a merge pe calea lui Isus Cristos – este viaţa împărăției cerurilor, cea mai mare bucurie, adevărata fericire. Şi după aceea, în persecuții este mereu prezența lui Isus care ne însoţeşte, prezența lui Isus care ne mângâie şi forţa Duhului care ne ajută să mergem înainte. Să nu ne descurajăm când o viaţă coerentă cu Evanghelia atrage persecuțiile oamenilor: Duhul este cel care ne susține, pe acest drum.

Franciscus

[1] Cf. Discurs adresat participanților la workshop-ul „Noi forme de fraternitate solidară, de incluziune, integrare şi inovație”, 5 februarie 2020: «Idolatria banului, lăcomia, corupția, toate sunt „structuri ale păcatului” – cum le definea Ioan Paul al II-lea – produse de „globalizarea indiferenței”».

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.