Categorii

Audienţa generală de miercuri 28 noiembrie 2018

Cateheze despre porunci – 14/B: Legea nouă în Cristos şi dorinţele conform Duhului

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În cateheza de astăzi, care încheie parcursul despre cele zece porunci, putem folosi ca temă-cheie cea a dorinţelor, care ne permite să reparcurgem drumul străbătut şi să rezumăm etapele făcute citind textul Decalogului, mereu în lumina revelaţiei depline în Cristos.

Am pornit de la recunoştinţă ca bază a relaţiei de încredere şi de ascultare: Dumnezeu, am văzut, nu cere nimic înainte de a fi dat mult mai mult. El ne invită la ascultare pentru a ne răscumpăra din înşelăciunea idolatriilor care au atâta putere asupra noastră. De fapt, a căuta propria realizare în idolii din această lume ne goleşte şi ne face sclavi, în timp ce ceea ce dă statură şi consistenţă este raportul cu El care, în Cristos, ne face fii pornind de la paternitatea sa (cf. Ef 3,14-16).

Asta implică un proces de binecuvântare şi de eliberare, care sunt odihna adevărată, autentică. Aşa cum spune Psalmul: „Numai în Dumnezeu îşi află liniştea sufletul meu, de la el vine mântuirea mea” (Ps 62,2).

Această viaţă eliberată devine primire a istoriei noastre personale şi ne reconciliază cu ceea ce, din copilărie până în prezent, am trăit, făcându-ne adulţi şi capabili să dăm valoarea justă realităţilor şi persoanelor din viaţa noastră. Pe acest drum intrăm în relaţia cu aproapele care, pornind de la iubirea pe care Dumnezeu o arată în Isus Cristos, este o chemare la frumuseţea fidelităţii, generozităţii şi autenticităţii.

Însă pentru a trăi astfel – adică în frumuseţea fidelităţii, a generozităţii şi a autenticităţii – avem nevoie de o inimă nouă, locuită de Duhul Sfânt (cf. Ez 11,19; 36,26). Eu mă întreb: cum are loc acest „transplant” de inimă, de la inima veche la inima nouă? Prin darul de dorinţe noi (cf. Rom 8,6) care sunt semănate în noi de harul lui Dumnezeu, în mod deosebit prin cele zece porunci duse la împlinire de Isus, aşa cum învaţă El în „predica de pe munte” (cf. Mt 5,17-48). De fapt, în contemplarea vieţii descrisă de Decalog, adică o existenţă recunoscătoare, liberă, autentică, binecuvântătoare, adultă, păzitoare şi iubitoare a vieţii, fidelă, generoasă şi sinceră, noi, aproape fără să ne dăm seama, ne aflăm în faţa lui Cristos. Decalogul este „radiografia” sa, îl descrie ca un negativ fotografic care lasă să apară faţa sa – ca în sfântul Giulgiu. Şi astfel Duhul Sfânt fecundează inima noastră punând în ea dorinţele care sunt un dar al său, dorinţele Duhului. A dori conform Duhului, a dori în ritmul Duhului, a dori cu muzica Duhului.

Privind la Cristos vedem frumuseţea, binele, adevărul. Şi Duhul dă naştere la o viaţă care, urmând aceste dorinţe ale sale, declanşează în noi speranţa, credinţa şi iubirea.

Astfel descoperim mai bine ce înseamnă că Domnul Isus n-a venit pentru a desfiinţa legea ci pentru a da împlinire, pentru a o face să crească, şi în timp ce legea după trup era o serie de prescrieri şi de interdicţii, după Duh tot această lege devine viaţă (cf. In 6,63; Ef 2,15), pentru că nu mai este o normă ci însuşi trupul lui Cristos, care ne iubeşte, ne caută, ne iartă, ne mângâie şi în Trupul său reface comuniunea cu Tatăl, pierdută datorită neascultării păcatului. Şi astfel negativitatea literară, negativitatea în exprimarea poruncilor – „să nu furi”, „să nu insulţi”, „să nu ucizi” – acel „să nu” se transformă într-o atitudine pozitivă: a iubi, a face loc altora în inima mea, toate dorinţe care seamănă pozitivitate. Şi aceasta este plinătatea legii pe care Isus a venit să ne-o aducă.

În Cristos, şi numai în El, Decalogul încetează să fie condamnare (cf. Rom 8,1) şi devine adevărul autentic al vieţii umane, adică dorinţă de iubire – aici se naşte o dorinţă a binelui, de a face binele – dorinţă de bucurie, dorinţă de pace, de mărinimie, de bunăvoinţă, de bunătate, de fidelitate, de blândeţe, stăpânire de sine. De la acei „nu” se trece la acest „da”: atitudinea pozitivă a inimii care se deschide cu puterea Duhului Sfânt.

Iată la ce foloseşte a-l căuta pe Cristos în Decalog: la fecundarea inimii noastre pentru ca să fie gravidă de iubire şi să se deschidă la lucrarea lui Dumnezeu. Când omul urmăreşte dorinţa de a trăi conform lui Cristos, atunci deschide uşa pentru mântuire, la care nu poate decât să ajungă, pentru că Dumnezeu Tatăl este generos şi, aşa cum spune Catehismul, „îi este sete ca nouă să ne fie sete de El” (nr. 2560).

Dacă dorinţele rele sunt cele care-l ruinează pe om (cf. Mt 15,18-20), Duhul depune în inima noastră dorinţele sale sfinte, care sunt germenul vieţii noi (cf. 1In 3,9). De fapt, viaţa nouă nu este efortul titanic pentru a fi coerenţi cu o normă, ci viaţa nouă este însuşi Duhul lui Dumnezeu care începe să ne conducă  până la roadele sale, într-o sinergie fericită între bucuria noastră de a fi iubiţi şi bucuria sa de a ne iubi. Se întâlnesc două bucurii: bucuria lui Dumnezeu de a ne iubi şi bucuria noastră de a fi iubiţi.

Iată ce este Decalogul pentru noi creştinii: a-l contempla pe Cristos pentru a ne deschide ca să primim inima sa, pentru a primi dorinţele sale, pentru a-l primi pe Duhul său Sfânt.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.