Categorii

Audienţa generală de miercuri 28 decembrie 2016

audienta-28122016Speranţa creştină – 4. Abraham, părinte în credinţă şi în speranţă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani, ne aminteşte de marea figură a lui Abraham, pentru a arăta calea credinţei şi a speranţei. Despre el apostolul scrie: „Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor popoare” (Rom 4,18); „sperând împotriva oricărei speranţe”. Acest concept este puternic: chiar şi atunci când nu este speranţă, eu sper. Aşa este părintele nostru Abraham. Sfântul Paul se referă la credinţa cu care Abraham a crezut în cuvântul lui Dumnezeu care îi promitea un fiu. Dar era cu adevărat o încredere sperând „împotriva oricărei speranţe”, atât era de neverosimil ceea ce Domnul îi vestea, pentru că el era bătrân – avea aproape o sută de ani – şi soţia sa era sterilă. N-a reuşit! Dar a spus-o Dumnezeu şi el a crezut. Nu exista speranţă umană pentru că el era bătrân şi soţia era sterilă: şi el a crezut.

Încrezându-se în această promisiune, Abraham a pornit la drum, acceptă să părăsească ţara sa şi să devină străin, sperând în acest fiu „imposibil” pe care Dumnezeu ar fi trebuit să i-l dăruiască în pofida faptului că sânul Sarei era de acum ca mort. Abraham crede, credinţa sa se deschide la o speranţă în aparenţă iraţională; ea este capacitatea de a merge dincolo de raţionamentele umane, de înţelepciunea şi de prudenţa lumii, dincolo de ceea ce în mod normal este considerat bun simţ, pentru a crede în imposibil. Speranţa deschide noi orizonturi, face capabili să se viseze ceea ce nu este nici măcar imaginabil. Speranţa introduce în întunericul unui viitor nesigur pentru a merge în lumină. Este frumoasă virtutea speranţei; ne dă atâta forţă pentru a merge în viaţă.

Dar este un drum greu. Şi vine, şi pentru Abraham, momentul crizei de descurajare. S-a încrezut, a părăsit casa sa, ţara sa, pe prietenii săi… Totul. A plecat, a ajuns în ţara pe care Dumnezeu i-a indicat-o, timpul a trecut. În acel timp a face o astfel de călătorie nu era ca astăzi, cu avioanele – în câteva ore se face –; era nevoie de luni, ani! Timpul a trecut, dar fiul nu vine, sânul Sarei rămâne închis în sterilitatea sa.

Şi Abraham, nu spun că îşi pierde răbdarea, dar se plânge Domnului. Şi asta învăţăm de la părintele nostru Abraham: a ne plânge Domnului este un mod de a ne ruga. Uneori aud, când spovedesc: „M-am plâns Domnului…”, şi [eu răspund]: „Dar nu! Plânge-te, El este tată!”. Şi acesta este un mod de a te ruga: plânge-te Domnului, acest lucru este bun. Abraham se plânge Domnului spunând: „«Doamne Dumnezeul meu […] mă duc din viaţă fără copii, şi moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc» (Eliezer era cel care conducea toate lucrurile). Abram a zis: «Iată, tu nu mi-ai dat urmaş şi de aceea mă va moşteni un servitor din casa mea». Dar, iată, cuvântul Domnului a fost către el: «Nu te va moşteni acesta! Căci cel care va ieşi din măruntaiele tale, el te va moşteni». L-a condus afară şi i-a zis: «Priveşte spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri». Şi i-a spus: «Aşa va fi descendenţa ta». El a crezut în Domnul şi Domnul i-a socotit aceasta ca dreptate” (Gen 15,2-6).

Scena se desfăşoară noaptea, afară este întuneric, dar şi în inima lui Abraham este întunericul dezamăgirii, al descurajării, al dificultăţii de a continua să spere în ceva imposibil. De acum patriarhul este prea înaintat în vârstă, pare că nu mai este timp pentru un fiu şi un servitor va lua locul moştenind totul.

Abraham se adresează Domnului, dar Dumnezeu, chiar dacă este prezent acolo şi vorbeşte cu el, este ca şi cum s-ar fi îndepărtat, ca şi cum nu s-ar fi ţinut de cuvânt. Abraham se simte singur, este bătrân şi obosit, moartea stă la pândă. Cum să continue să aibă încredere?

Şi totuşi, deja această plângere a sa este o formă de credinţă, este o rugăciune. Cu toate acestea, Abraham continuă să creadă în Dumnezeu şi să spere că ceva încă ar putea să se întâmple. Altminteri, de ce să-l interpeleze pe Domnul, să i se plângă, să-i amintească de promisiunile sale? Credinţa nu este numai tăcere care acceptă totul fără a replica, speranţa nu este certitudine care te pune în siguranţă în faţa îndoielii şi a perplexităţii. Dar de atâtea ori, speranţa este întuneric; dar este acolo speranţa… care te duce înainte. Credinţă înseamnă şi a lupta cu Dumnezeu, a-i arăta amărăciunea noastră, fără prefăcătorii „pioase”. „M-am supărat pe Dumnezeu şi i-am spus asta, asta, asta,…”. Dar El este tată, El te-a înţeles: mergi în pace! Trebuie avut acest curaj! Şi aceasta este speranţa. Şi speranţă este şi a nu ne fi frică să vedem realitatea prin ceea ce este şi a-i accepta contradicţiile.

Aşadar Abraham, în credinţă, se adresează lui Dumnezeu pentru ca să-l ajute să continue să spere. Este curios, nu a cerut un fiu. A cerut: „Ajută-mă să continui să sper”, rugăciunea de a avea speranţă. Şi Domnul răspunde insistând cu promisiunea sa neverosimilă: moştenitorul nu va fi un servitor, ci chiar un fiu, născut din Abraham, generat de el. Nimic nu s-a schimbat, din partea lui Dumnezeu. El continuă să reafirme ceea ce deja a spus şi nu oferă puncte de sprijin lui Abraham, pentru a se simţi asigurat. Unica sa siguranţă este încrederea în cuvântul Domnului şi a continua să spere.

Şi acel semn pe care Dumnezeu îl dăruieşte lui Abraham este o cerere de a continua să creadă şi să spere: „Priveşte spre cer şi numără stelele […] Aşa va fi descendenţa ta” (Gen 15,5). Este încă o promisiune, este încă ceva de aşteptat pentru viitor. Dumnezeu îl duce afară pe Abraham din cort, în realitate din viziunile sale restrânse, şi îi arată stelele. Pentru a crede, este necesar de a şti să se vadă cu ochii credinţei; sunt numai stele, pe care toţi pot să le vadă, dar pentru Abraham trebuie să devină semnul fidelităţii lui Dumnezeu.

Aceasta este credinţa, acesta este drumul speranţei pe care fiecare dintre noi trebuie să-l parcurgă. Dacă şi nouă ne rămâne ca unică posibilitate aceea de a privi stelele, atunci este timpul să ne încredem în Dumnezeu. Nu există lucru mai frumos. Speranţa nu dezamăgeşte. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.