Categorii

Audiența generală de miercuri 27 mai 2020

Cateheze despre rugăciune: 4. Rugăciunea celor drepţi

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Dedicăm cateheza de astăzi rugăciunii celor drepți.

Planul lui Dumnezeu faţă de omenire este bun, însă în viaţa noastră zilnică experimentăm prezența răului: este o experienţă de toate zilele. Primele capitole din cartea Genezei descriu dilatarea progresivă a păcatului în evenimentele umane. Adam şi Eva (cf. Gen 3,1-7) se îndoiesc de intențiile binevoitoare ale lui Dumnezeu, crezând că au de-a face cu o divinitate invidioasă, care împiedică fericirea lor. De aici răzvrătirea: nu mai cred într-un Creator generos, care dorește fericirea lor. Inima lor, cedând în faţa ispitei celui rău, este cuprinsă de deliruri de atotputernicie: „Dacă vom mânca rodul pomului, vom deveni ca Dumnezeu” (cf. v. 5). Şi aceasta este ispita: aceasta este ambiţia care intră în inimă. Însă experienţa merge în sens opus: ochii lor se deschid şi descoperă că sunt goi (v. 7), fără nimic. Nu uitaţi asta: ispititorul este un rău plătitor, plătește rău.

Răul devine şi mai năvalnic cu a doua generație umană, este mai puternic: este aventura lui Cain şi Abel (cf. Gen 4,1-16). Cain este invidios pe fratele: există viermele invidiei; deşi el era primul născut, îl vede pe Abel ca pe un rival, unul care urmărește primatul său. Răul se arată în inima sa şi Cain nu reușește să-l domine. Răul începe să intre în inimă: gândurile sunt întotdeauna de a-l privi rău pe celălalt, cu suspiciune. Şi asta se întâmplă şi cu gândul: „Acesta este un rău, îmi va face rău”. Şi acest gând intră în inimă… Şi astfel istoria primei fraternități se încheie cu o crimă. Mă gândesc, astăzi, la fraternitatea umană… războaie peste tot.

În descendența de Cain se dezvoltă meseriile şi artele, dar se dezvoltă şi violenţa, exprimată de cântarea sinistră a lui Lameh, care sună ca un imn de răzbunare: „Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. Cain va fi răzbunat de şapte ori, Lameh, însă, de şaptezeci de ori câte şapte” (Gen 4,23-24). Răzbunarea: „Ai făcut-o, o vei plăti”. Însă asta n-o spune judecătorul, o spun eu. Şi eu mă fac judecător al situației. Şi astfel răul se lărgește ca o pată de ulei, ajungând să ocupe tot tabloul: „Domnul a văzut că răutatea omului pe pământ era mare şi că toate gândurile plănuite de inima lui era rele tot timpul” (Gen 6,5). Marile fresce ale potopului universal (cap. 6-7) şi ale turnului Babel (cap. 11) revelează că este nevoie de un nou început, ca de o nouă creație, care îşi va avea împlinirea în Isus Cristos.

Şi totuşi, în aceste prime pagini ale Bibliei este scrisă şi o altă istorie, mai puţin evidentă, mult mai umilă şi evlavioasă, care reprezintă răscumpărarea speranţei. Dacă şi aproape toţi se comportă în manieră feroce, făcând din ură şi din cucerire marele motor al aventurii umane, există persoane capabile să-l roage pe Dumnezeu cu sinceritate, capabile să scrie în mod diferit destinul omului. Abel îi oferă lui Dumnezeu o jertfă din primele roade. După moartea sa, Adam şi Eva au avut un al treilea fiu, Set, din care s-a născut Enos (care înseamnă „muritor”), şi se spune: „Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului” (4,26). Apoi apare Enoh, personaj care „a umblat cu Dumnezeu” şi care este răpit la cer (cf. 5,22.24). Şi în sfârşit este istoria lui Noe, om drept care „umbla cu Dumnezeu” (6,9), în faţa căruia Dumnezeu îşi reține propunerea de a elimina omenirea (cf. 6,7-8).

Citind aceste relatări, avem impresia că rugăciunea este digul, este refugiul omului în faţa valului mare al răului care crește în lume. Dacă ne uităm bine, ne rugăm şi pentru a fi salvați de noi înșine. Este important să ne rugăm: „Doamne, te rog, salvează-mă de mine însumi, de ambițiile mele, de patimile mele”. Cei care se roagă din primele pagini ale Bibliei sunt oameni făcători de pace: de fapt, rugăciunea, când este autentică, eliberează de instinctele de violență şi este o privire îndreptată spre Dumnezeu, pentru ca El să se îngrijească din nou de inima omului. Se citește în Catehism: „Această calitate a rugăciunii este trăită de o mulțime de drepți în toate religiile” (CBC, 2569). Rugăciunea cultivă răzoare de renaștere în locuri în care ura omului a fost capabilă numai să lărgească pustiul. Şi rugăciunea este puternică, pentru că atrage puterea lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu mereu dă viaţă: mereu. Este Dumnezeu vieţii şi ne face să renaştem.

Iată de ce stăpânirea lui Dumnezeu trece prin lanţul acestor bărbați şi femei, adesea neînţeleşi sau marginalizați în lume. Însă lumea trăieşte şi crește graţie forței lui Dumnezeu pe care acești slujitori ai săi o atrag cu rugăciunea lor. Sunt un lanț care nu este deloc gălăgios, care rar ajunge la cinstea cronicii, şi totuşi este atât de importantă pentru a restitui lumii încrederea! Amintesc istoria unui om: un șef de guvern, important, nu din acest timp, din timpurile trecute. Un ateu care nu avea simț religios în inimă, dar care fiind copil o auzea pe bunica sa care se ruga şi acest lucru a rămas în inima sa. Şi într-un moment dificil al vieţii sale, acea amintire a revenit în inima sa şi spune: „Însă bunica se ruga…”. Astfel, a început să se roage cu formulele bunicii şi acolo l-a găsit pe Isus. Rugăciunea este un lanț de viaţă, mereu: atâția bărbați şi femei care se roagă, seamănă viaţă. Rugăciunea seamănă viaţă, rugăciunea mică: pentru aceasta este atât de important a-i învăța pe copii să se roage. Mie îmi provoacă durere când găsesc copii care nu știu să facă semnul crucii. Trebuie învățați să facă bine semnul crucii, pentru că este prima rugăciune. Este important ca toţi copiii să învețe să se roage. După aceea, probabil, se vor putea uita, să ia un alt drum; însă primele rugăciuni învățate din copilărie rămân în inimă, pentru că sunt o sămânță de viaţă, sămânța dialogului cu Dumnezeu.

Drumul lui Dumnezeu în istoria lui Dumnezeu este tranzitată prin ele: a trecut printr-un „rest” al omenirii care nu s-a uniformizat cu legea celui mai puternic, ci i-a cerut lui Dumnezeu să facă minunile sale, şi mai ales să transforme inima noastră de piatră în inimă de carne (cf. Ez 36,26). Şi asta ajută rugăciunea: pentru că rugăciunea deschide ușa pentru Dumnezeu, transformând inima noastră de atâtea ori de piatră, într-o inimă umană. Şi este nevoie atâta umanitate şi cu umanitatea ne rugăm bine.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.