Categorii

Audienţa generală de miercuri 27 februarie 2019

Cateheze despre „Tatăl nostru” – 8: Sfinţească-se numele tău

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Se pare că iarna pleacă şi de aceea ne-am întors în piaţă. Bine aţi venit în piaţă! În parcursul nostru de redescoperire a rugăciunii „Tatăl nostru”, astăzi vom aprofunda prima dintre cele şapte invocaţii ale sale, adică „sfinţească-se numele tău”.

Cererile din „Tatăl nostru” sunt şapte, uşor de împărţit în două subgrupe. Primele trei au în centru „Tu”-ul lui Dumnezeu Tatăl; celelalte patru au în centru „noi”-ul şi necesităţile noastre umane. În prima parte Isus ne introduce în dorinţele sale, toate îndreptate spre Tatăl: „sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta”; în a doua El intră în noi şi se face interpret al nevoilor noastre: pâinea cea de toate zilele, iertarea păcatelor, ajutorul în ispită şi eliberarea de rău.

Aici se află matricea oricărei rugăciuni creştine – aş spune a oricărei rugăciuni umane –, care este făcută mereu, pe de o parte, din contemplarea lui Dumnezeu, a misterului său, a frumuseţii şi bunătăţii sale, şi, pe de altă parte, din cererea sinceră şi curajoasă a ceea ce ne foloseşte pentru a trăi, şi a trăi bine. Astfel, în simplitatea sa şi în esenţialitatea sa, „Tatăl nostru” îl educă pe cel care-l roagă să nu înmulţească vorbe zadarnice, pentru că – aşa cum spune însuşi Isus – „Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie înainte ca să-i cereţi” (Mt 6,8).

Când vorbim cu Dumnezeu, nu facem asta pentru a-i revela Lui ceea ce avem în inimă: El cunoaşte asta mult mai bine decât noi! Dacă Dumnezeu este un mister pentru noi, noi în schimb nu suntem o enigmă în ochii săi (cf. Ps 139,1-4). Dumnezeu este ca acele mame cărora le este suficientă o privire pentru a înţelege totul despre copii: dacă sunt bucuroşi sau trişti, dacă sunt sinceri sau ascund ceva…

Primul pas al rugăciunii creştini este aşadar încredinţarea de noi înşine lui Dumnezeu, providenţei sale. Este ca şi cum am spune: „Doamne, Tu ştii toate, nici nu este nevoie să-ţi povestesc durerea mea, îţi cer numai ca tu să fii aici lângă mine: Tu eşti speranţa mea”. Este interesant de notat că Isus, în predica de pe munte, imediat după ce a transmis textul lui „Tatăl nostru”, ne îndeamnă să nu ne preocupăm şi să nu ne îngrijorăm pentru lucruri. Pare o contradicţie: mai întâi ne învaţă să cerem pâinea cea de toate zilele şi apoi ne spune: „Nu vă îngrijoraţi spunând: ce vom mânca? Ce vom bea? Cu ce ne vom îmbrăca?” (Mt 6,31). Însă contradicţia este numai aparentă: cererile creştinului exprimă încrederea în Tatăl; şi tocmai această încredere ne face să cerem ceea ce avem nevoie fără îngrijorare şi agitare.

Pentru aceasta ne rugăm spunând: „Sfinţească-se numele tău!”. În această cerere – prima! „Sfinţească-se numele tău!” – se simte toată admiraţia lui Isus faţă de frumuseţea şi măreţia Tatălui, şi dorinţa ca toţi să-l recunoască şi să-l iubească pentru ceea ce este cu adevărat. Şi în acelaşi timp există implorarea ca numele său să fie sfinţit în noi, în familia noastră, în comunitatea noastră, în întreaga lume. Dumnezeu este cel care sfinţeşte, cel care ne transformă cu iubirea sa, dar în acelaşi timp şi noi, cu mărturia noastră, suntem cei care manifestăm sfinţenia lui Dumnezeu în lume, făcând prezent numele său. Dumnezeu este sfânt, dar dacă noi, dacă viaţa noastră nu este sfântă, există o mare incoerenţă! Sfinţenia lui Dumnezeu trebuie să se oglindească în acţiunile noastre, în viaţa noastră. „Eu sunt creştin, Dumnezeu este sfânt, dar eu fac atâtea lucruri urâte”, nu, asta nu foloseşte. Asta face şi rău; asta scandalizează şi nu ajută.

Sfinţenia lui Dumnezeu este o forţă în expansiune şi noi implorăm pentru ca să sfărâme în grabă barierele din lumea noastră. Atunci când Isus începe să predice, primul care plăteşte consecinţele este tocmai răul care chinuieşte lumea. Duhurile rele strigă: „Ce ai cu noi, Isus din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” (Mc 1,24). Nu se mai văzuse vreodată o astfel de sfinţenie: nepreocupată de sine însăşi, ci îndreptată spre exterior. O sfinţenie – aceea a lui Isus – care se lărgeşte în cercuri concentrice, ca atunci când se aruncă o piatră într-o baltă. Răul are zilele numărate – răul nu este veşnic –, răul nu mai poate să ne dăuneze: a venit omul puternic care ia în posesie casa sa (cf. Mc 3,23-27). Şi acest om puternic este Isus, care ne dă şi nouă forţa pentru a lua în posesie casa noastră interioară.

Rugăciunea alungă orice teamă. Tatăl ne iubeşte, Fiul ridică braţele alăturându-le de braţele noastre, Duhul lucrează în secret pentru răscumpărarea lumii. Şi noi? Noi să nu şovăim în incertitudine. Ci să avem o mare certitudine: Dumnezeu mă iubeşte; Isus şi-a dat viaţa pentru mine! Duhul este înlăuntrul meu. Acesta este marele lucru sigur. Şi răul? Îi este frică. Şi acest lucru este frumos.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.