Categorii

Audiența generală de miercuri 26 august 2020

Cateheze – „A vindeca lumea”: 4. Destinația universală a bunurilor şi virtutea speranţei

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În faţa pandemiei şi a consecințelor sale sociale, mulţi riscă să piardă speranţa. În acest timp de incertitudine şi de angoasă, îi invit pe toţi să primească darul speranţei care vine de la Cristos. El este cel care ne ajută să navigăm în apele tumultuoase ale bolii, morții şi nedreptății, care nu au ultimul cuvânt asupra destinației noastre finale.

Pandemia a scos în evidență şi a agravat probleme sociale, mai ales inegalitatea. Unii pot să lucreze de acasă, în timp ce pentru mulţi alţii acest lucru este imposibil. Anumiți copii, în pofida dificultăților, pot continua să primească o educație școlară, în timp ce pentru alţii foarte mulţi aceasta s-a întrerupt brusc. Unele naţiuni puternice pot emite monedă pentru a înfrunta urgenţa, în timp ce pentru altele asta ar însemna să ipotecheze viitorul.

Aceste simptome de inegalitate revelează o boală socială; este un virus care vine dintr-o economie bolnavă. Trebuie s-o spunem simplu: economia este bolnavă. S-a îmbolnăvit. Este rodul unei creșteri economice nedrepte – aceasta este boala: rodul unei creșteri economice nedrepte – care face abstracţie de valorile umane fundamentale. În lumea de astăzi, puțini foarte bogaţi posedă mai mult decât tot restul omenirii. Repet asta pentru că ne va face să ne gândim: puțini foarte bogaţi, un mic grup, posedă mai mult decât tot restul omenirii. Aceasta este statistică pură. Este o nedreptate care strigă la cer! În acelaşi timp, acest model economic este indiferent faţă de daunele provocate casei comune. Nu se îngrijește de casa comună. Suntem aproape să depășim multe din limitele planetei noastre minunate, cu consecințe grave şi ireversibile: de la pierderea de biodiversitate şi de la schimbarea climatică până la creșterea nivelului mărilor şi la distrugerea pădurilor tropicale. Inegalitatea socială şi degradarea ambientală merg în acelaşi pas şi au aceeași rădăcină (cf. Enciclica Laudato si’, 1019: aceea a păcatului de a voi să se posede, de a voi să se domine fraţii şi surorile, de a voi să se posede şi să se domine natura şi pe Dumnezeu însuși. Însă acesta nu este planul creației.

„La început, Dumnezeu a încredințat pământul şi resursele sale gestionării comune a omenirii, pentru ca să se îngrijească de ele” (Catehismul Bisericii Catolice, 2402). Dumnezeu ne-a cerut să stăpânim pământul în numele său (cf. Gen 1,28), cultivându-l şi îngrijindu-l ca pe o grădină, grădina tuturor (cf. Gen 2,15). „În timp ce «a cultiva» înseamnă a ara sau a lucra […], «a păzi» înseamnă a proteja [şi] şi a ocroti” (LS, 67). Însă atenţie să nu se interpreteze asta ca mână liberă pentru a face din pământ ceea ce se vrea. Nu. Există „o relație de reciprocitate responsabilă” (ibid.) între noi şi natură. O relație de reciprocitate responsabilă între noi şi natură. Primim de la creație şi dăm la rândul nostru. „Fiecare comunitate poate lua de la bunătatea pământului ce are nevoie pentru supraviețuirea sa, dar are şi datoria de a-l ocroti” (ibid.). Ambele părţi.

De fapt, pământul „ne precede şi ne-a fost dat” (ibid.), a fost dat de Dumnezeu „întregului neam omenesc” (CBC, 2402). Deci este datoria noastră să facem în aşa fel încât roadele sale să ajungă la toţi, nu numai la unii. Şi acesta este un element-cheie al relației noastre cu bunurile pământești. Aşa cum aminteau părinţii de la Conciliul al II-lea din Vatican, „omul, folosind acele bunuri, nu trebuie niciodată să considere lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim ca fiind numai ale lui, ci ca fiind și comune, în sensul că trebuie să-i fie de folos nu numai lui, ci și altora” (Constituția pastorală Gaudium et spes, 69). De fapt, „proprietatea unui bun face din cel care-l posedă un administrator al Providenței, pentru a-l face să rodească şi a împărți roadele sale cu alţii” (CBC, 2404). Noi suntem administratori ai bunurilor, nu stăpâni. Administratori. „Da, dar bunul este al meu”. Este adevărat, este al tău, însă pentru a-l administra, nu pentru a-l avea în mod egoist pentru tine.

Pentru a asigura că tot ceea ce posedăm să aducă valoare comunităţii, „autoritatea politică are dreptul şi obligația de a reglementa exercitarea legitimă a dreptului de proprietate în vederea binelui comun” (ibid., 2406)[1]. „Subordonarea proprietății private destinației universale a bunurilor […] este o «regulă de aur» a comportamentului social şi primul principiu al întregii orânduiri etico-sociale” (LS, 93)[2].

Proprietăţile, banii sunt instrumente care pot folosi misiunii. Însă le transformăm cu ușurință în scopuri, individuale sau colective. Şi atunci când se întâmplă asta, sunt atacate valorile umane esențiale. Homo sapiens se deformează şi devine un soi de homo oeconomicus – în sens inferior – individualist, calculator şi dominator. Uităm că, fiind creați după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, suntem fiinţe sociale, creative şi solidare, cu o imensă capacitate de a iubi. Uităm adesea despre asta. De fapt, suntem fiinţele cele mai cooperatoare dintre toate speciile şi înflorim în comunitate, aşa cum se vede bine în experienţa sfinţilor[3]. Este o zicală spaniolă care mi-a inspirat această frază şi spune aşa: florecemos en racimo como los santos. Înflorim în comunitate aşa cum se vede în experienţa sfinților.

Când obsesia de a poseda şi a domina exclude milioane de persoane de la bunurile primare; când inegalitatea economică şi tehnologică este aşa de mare încât sfâșie țesutul social; şi când dependența de un progres material nelimitat amenință casa comună, atunci nu putem sta să privim. Nu, acest lucru este dezolant. Nu putem sta să privim! Cu privirea îndreptată spre Isus (cf. Evr 12,2) şi cu certitudinea că iubirea sa acţionează prin comunitatea discipolilor săi, trebuie să acționăm toţi împreună, cu speranţa de a genera ceva diferit şi mai bun. Speranţa creştină, înrădăcinată în Dumnezeu, este ancora noastră. Ea susține voința de a împărtăși, întărind misiunea noastră ca discipoli ai lui Cristos, care a împărtășit totul cu noi.

Şi asta au înțeles primele comunităţi creştine, care ca şi noi au trăit timpuri dificile. Conștienți că formează o singură inimă şi un singur suflet, puneau în comun toate bunurile lor, mărturisind harul îmbelșugat al lui Cristos asupra lor (cf. Fap 4,32-35). Noi trăim o criză. Pandemia ne-a pus pe toţi în criză. Însă amintiţi-vă: dintr-o criză nu putem ieşi egali, ori ieşim mai buni, ori ieşim mai răi. Aceasta este opțiunea noastră. După criză, vom continua cu acest sistem economic de nedreptate socială şi de dispreț faţă de îngrijirea ambientului, a creației, a casei comune? Să ne gândim la asta. Fie ca şi comunitățile creştine din secolul al XXI-lea să recupereze această realitate – îngrijirea creației şi dreptatea socială: merg împreună –, dând astfel mărturie despre Învierea Domnului. Dacă ne îngrijim de bunurile pe care Creatorul ni le dăruiește, dacă punem în comun ceea ce posedăm în aşa fel încât nimănui să nu-i lipsească, atunci cu adevărat vom putea inspira speranţă pentru a regenera o lume mai sănătoasă şi mai dreaptă.

Şi pentru a termina, să ne gândim la copii. Citiți statisticile: câți copii, astăzi, mor de foame datorită unei rele distribuiri a bogățiilor, datorită unui sistem economic aşa cum am spus mai înainte; şi câți copii, astăzi, nu au drept la școală, datorită aceluiași motiv. Fie ca această imagine, a copiilor nevoiași datorită foamei şi datorită lipsei de educație, să ne ajute să înţelegem că după această criză trebuie să ieşim mai buni. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] Cf. GS, 71; Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 42; Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 40.48.

[2] Cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens, 19.

[3]Florecemos en racimo, como los santos”: expresie obișnuită în limba spaniolă.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.