Categorii

Audiența generală de miercuri 24 iunie 2020

Cateheze despre rugăciune: 8. Rugăciunea lui David

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În itinerarul nostru de cateheză despre rugăciune, astăzi îl întâlnim pe regele David. Preaiubit de Dumnezeu încă de tânăr, este ales pentru o misiune unică, ce va îmbrăca un rol central în istoria poporului lui Dumnezeu şi chiar a credinţei noastre. În Evanghelii, Isus este numit de mai multe ori „fiul lui David”; de fapt, asemenea lui, se naște la Betleem. Din descendența lui David, conform promisiunilor, vine Mesia: un Rege total după inima lui Dumnezeu, în ascultare perfectă faţă de Tatăl, a cărui acțiune realizează fidel planul său de mântuire (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2579).

Aventura lui David începe pe colinele din jurul Betleemului, unde paşte turma tatălui, Iesse. Este încă un adolescent, ultimul din mulţi fraţi. Aşa încât atunci când profetul Samuel, din porunca lui Dumnezeu, pornește în căutarea noului rege, pare că tatăl său aproape că a uitat de acel fiu mai tânăr (cf. 1Sam 16,1-13). Lucra în aer liber: ni-l imaginăm prieten al vântului, al sunetelor naturii, al razelor soarelui. Are o singură companie pentru a-i întări sufletul: scripca; şi în zilele lungi în singurătate îi place să cânte la scripcă şi să-i cânte Dumnezeului său. Se juca şi cu praştia.

Așadar, David este înainte de toate un păstor: un om care se îngrijește de animale, care le apără când vine pericolul, care se îngrijește de întreținerea lor. Atunci când David, prin voința lui Dumnezeu, va trebui să se preocupe de popor, nu va face acțiuni foarte diferite faţă de acestea. De aceea în Biblie imaginea păstorului apare adesea. Şi Isus se definește „bunul păstor”, comportamentul său este diferite de cel al mercenarului; El îşi oferă viaţa în favoarea oilor, le conduce, cunoaște numele fiecăreia dintre ele (cf. In 10,11-18).

De la prima sa meserie David a învățat multe. Astfel, atunci când profetul Natan îi va reproșa păcatul său foarte grav (cf. 2Sam 12,1-15), David va înţelege imediat că a fost un păstor rău, că a jefuit un alt om de unica oaie pe care el o iubea, că nu mai este un servitor umil, ci un bolnav de putere, un braconier care ucide şi jefuieşte.

O a doua trăsătură caracteristică prezentă în vocația lui David este sufletul său de poet. Din această mică observație deducem că David n-a fost un om vulgar, aşa cum le se poate întâmpla adesea indivizilor constrânși să trăiască îndelung izolați de societate. Este în schimb o persoană sensibilă, căreia îi place muzica şi cântul. Scripca îl va însoți mereu: uneori pentru a înălța către Dumnezeu un imn de bucurie (cf. 2Sam 6,16), alteori pentru a exprima o plângere, sau pentru a mărturisi propriul păcat (cf. Ps 51,3).

Lumea care se prezintă în ochii săi nu este o scenă mută: privirea sa percepe, în spatele desfășurării lucrurilor, un mister mai mare. Rugăciunea se naște tocmai de acolo: din convingerea că viaţa nu este ceva care alunecă deasupra noastră, ci un mister impresionant, care provoacă în noi poezia, muzica, recunoștința, lauda, sau plângerea implorarea. Atunci când unei persoane îi lipsește acea dimensiune petică, să spunem, atunci când îi lipsește poezia, sufletul său şchiopătează. De aceea tradiția vrea ca David să fie marele artizan al compunerii psalmilor. Ele poartă adesea, la început, o referință explicită la regele lui Israel, şi la unele din evenimentele mai mult sau mai puţin nobile din viaţa sa.

Așadar David are un vis: acela de a fi un bun păstor. Uneori va reuși să fie la înălțimea acestei misiuni, alteori mai puţin; însă ceea ce contează, în contextul istoriei mântuirii, e faptul că este profeție a unui alt Rege, pentru care el este numai vestire şi prefigurare.

Să-l privim pe David, să ne gândim la David. Sfânt şi păcătos, persecutat şi persecutor, victimă şi călău, care este o contradicție. David a fost toate acestea, împreună. Şi noi înregistrăm în viaţa noastră trăsături adesea opuse; în desfășurarea vieţii, toţi oamenii păcătuiesc adesea de incoerență. Există un singur fir roșu, în viaţa lui David, care dă unitate la tot ceea ce se întâmplă: rugăciunea sa. Acela este glasul care nu se stinge niciodată. David sfânt, se roagă; David păcătos, se roagă; David persecutat, se roagă; David persecutor, se roagă; David victimă, se roagă. Şi David călău, se roagă. Acesta este firul roșu al vieţii sale. Un om al rugăciunii. Acela este glasul care nu se stinge niciodată: care asumă tonurile jubilării, sau cele ale plânsului, este mereu aceeași rugăciune, numai melodia se schimbă. Şi făcând astfel David ne învaţă să introducem totul în dialogul cu Dumnezeu: bucuria ca şi păcatul, iubirea ca şi suferința, prietenia ca şi o boală. Totul poate să devină cuvânt adresat lui „Tu” care ne ascultă mereu.

David, care a cunoscut singurătatea, în realitate, n-a fost niciodată singur! Şi în fond, aceasta este puterea rugăciunii, în toţi cei care îi dau spațiu în viaţa lor. Rugăciunea îți dă noblețe, iar David este nobil pentru că se roagă. Însă este un călău care se roagă, se căiește şi noblețea revine grație rugăciunii. Rugăciunea ne dă noblețe: ea este în măsură să asigure relația cu Dumnezeu, care este adevăratul Însoțitor de drum al omului, în mijlocul miilor de cotituri ale vieţii, bune sau rele: dar întotdeauna rugăciunea. Mulţumesc, Doamne. Îmi este frică, Doamne. Ajută-mă, Doamne. Iartă-mă, Doamne. Este mare încrederea lui David care, atunci când era persecutat şi a trebuit să fugă, n-a lăsat ca să-l apere cineva: „Dacă Dumnezeul meu mă umilește astfel, El ştie”, pentru că noblețea rugăciunii ne lasă în mâinile lui Dumnezeu. Acele mâini rănite de iubire: singurele mâini sigure pe care noi le avem.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.