Categorii

Audienţa generală de miercuri 24 aprilie 2019

Cateheze despre „Tatăl nostru” – 13: Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi completăm cateheza despre a cincea cerere din „Tatăl nostru”, oprindu-ne asupra expresiei „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12). Am văzut că aparţine omului să fie dator în faţa lui Dumnezeu: de la El am primit totul, în termeni de natură şi de har. Viaţa noastră nu numai că a fost voită, ci a fost iubită de Dumnezeu. Cu adevărat nu există spaţiu pentru îngâmfare atunci când ne împreunăm mâinile pentru a ne ruga. Nu există în Biserică „self made man”, oameni care s-au făcut ei singuri. Suntem cu toţii datornici faţă de Dumnezeu şi faţă de atâtea persoane care ne-au dăruit condiţii de viaţă favorabile. Identitatea noastră se construieşte pornind de la binele primit. Primul este viaţa.

Cine se roagă învaţă să spună „mulţumesc”. Şi noi uităm de atâtea ori să spunem „mulţumesc”. Suntem egoişti. Cine se roagă învaţă să spună „mulţumesc” şi îi cere lui Dumnezeu să fie binevoitor cu el sau cu ea. Oricât ne străduim, rămâne mereu o datorie de neumplut în faţa lui Dumnezeu, pe care n-o vom putea restitui niciodată: El ne iubeşte infinit mai mult decât îl iubim noi. Şi apoi, oricând ne angajăm să trăim conform învăţăturilor creştine, în viaţa noastră va fi mereu ceva pentru care să cerem iertare: să ne gândim la zilele petrecute în mod leneş, la momentele în care supărarea a ocupat inima noastră şi aşa mai departe. Acestea sunt experienţe, din păcate nu rare, care ne fac să implorăm: „Doamne, Tată, ne iartă greşelile noastre”. Astfel îi cerem iertare lui Dumnezeu.

Dacă ne gândim bine, invocaţia se putea limita şi la această primă parte; ar fi fost frumoasă. În schimb Isus o întăreşte cu o a doua expresie care formează un întreg cu prima. Relaţia de bunăvoinţă verticală din partea lui Dumnezeu se refractă şi este chemată să se traducă într-o relaţie nouă pe care o trăim cu fraţii noştri: o relaţie orizontală. Dumnezeul bun ne invită să fim cu toţii buni. Cele două părţi ale invocaţiei se leagă împreună cu o conexiune nemiloasă: îi cerem Domnului să ierte greşelile noastre, păcatele noastre, „precum” şi noi iertăm pe prietenii noştri, pe oamenii care trăiesc cu noi, pe vecinii noştri, pe oamenii care ne-au făcut ceva care nu este frumos.

Fiecare creştin ştie că există pentru el iertarea păcatelor, asta o ştim cu toţii: Dumnezeu iartă totul şi iartă mereu. Când Isus relatează discipolilor săi faţa lui Dumnezeu, îl schiţează cu expresii de milostivire duioasă. Spune că este mai multă bucurie în ceruri pentru un păcătos care se căieşte, decât pentru o mulţime de drepţi care nu au nevoie de convertire (cf. Lc 15,7.10). Nimic în Evanghelii nu lasă să se suspecteze că Dumnezeu nu iartă păcatele celui care este bine dispus şi cere să fie reîmbrăţişat.

Însă harul lui Dumnezeu, aşa de abundent, este mereu angajant. Cel care a primit mult trebuie să înveţe să dea mult şi să nu reţină numai pentru sine ceea ce a primit. Cel care a primit mult trebuie să înveţe să dea mult. Nu este o întâmplare că Evanghelia lui Matei, imediat după ce a dăruit textul lui „Tatăl nostru”, printre cele şapte expresii folosite se opreşte să sublinieze tocmai pe aceea a iertării fraterne: „Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, însă, dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Mt 6,14-15). Dar acest lucru este puternic! Eu mă gândesc: uneori am auzit oameni care au spus: „Eu nu voi ierta niciodată persoana aceea! Ceea ce mi-au făcut nu voi ierta niciodată!”. Dar dacă tu nu ierţi, Dumnezeu nu te va ierta. Tu închizi uşa. Să ne gândim, noi, dacă suntem capabili să iertăm sau dacă nu iertăm. Un preot, când eram în cealaltă dieceză, mi-a povestit neliniştit că a mers să dea ultimele sacramente unei bătrâne care era aproape de moarte. Săraca doamnă nu putea să vorbească. Şi preotul îi spune: „Doamnă, dumneavoastră vă căiţi de păcate?”. Doamna a spus că da; nu putea să le spovedească dar a spus că da. Este suficient. Şi după aceea: „Dumneavoastră îi iertaţi pe ceilalţi?”. Şi doamna, aproape de moarte a spus: „Nu”. Preotul a rămas neliniştit. Dacă tu nu ierţi, Dumnezeu nu te va ierta. Să ne gândim, noi care suntem aici, dacă noi iertăm sau dacă suntem capabili să iertăm. „Părinte, eu nu reuşesc, pentru că oamenii aceia mi-au făcut atâtea”. Dar dacă tu nu reuşeşti, cere-i Domnului ca să-ţi dea forţa pentru a reuşi: Doamne, ajută-mă să iert. Regăsim aici sudura dintre iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Iubirea cheamă iubire, iertarea cheamă iertare. Tot în Matei găsim o parabolă foarte intensă dedicată iertării fraterne (cf. 18,21-35). S-o ascultăm.

Era un servitor care a contractat o datorie enormă faţă de regele său: zece mii de talanţi! O sumă imposibil de restituit; nu ştiu cât ar fi astăzi, dar sute de milioane. Însă se întâmplă minunea şi acel servitor primeşte nu o amânare a plăţii, ci iertarea deplină. Un har neaşteptat! Dar iată că tocmai acel servitor, imediat după aceea, se năpusteşte împotriva unui frate al său care îi datorează o sută de dinari – lucru mic – şi, deşi aceasta era o cifră accesibilă, nu acceptă scuze şi nici implorări. De aceea, la sfârşit, stăpânul îl cheamă din nou şi-l condamnă. Pentru că dacă nu te străduieşti să ierţi, nu vei fi iertat; dacă nu te străduieşti să iubeşti, nu vei fi nici iubit.

Isus inserează în raporturile umane forţa iertării. În viaţă nu totul se rezolvă cu dreptatea. Nu. Mai ales acolo unde trebuie să se pună stavilă răului, cineva trebuie să iubească dincolo de ceea ce se cuvine, pentru a reîncepe o istorie de har. Răul cunoaşte răzbunările sale şi dacă nu este întrerupt riscă să se răspândească sufocând întreaga lume.

Legea talionului – ceea ce tu mi-ai făcut mie, eu îţi fac ţie – Isus înlocuieşte cu legea iubirii: ceea ce Dumnezeu mi-a făcut mie, eu îţi dau ţie! Să ne gândim astăzi, în această săptămână de Paşte atât de frumoasă, dacă eu sunt capabil să iert. Şi dacă nu mă simt capabil, trebuie să-i cer Domnului ca să-mi dea harul de a ierta, pentru că este un har a şti să ierţi.

Dumnezeu dăruieşte fiecărui creştin harul de a scrie o istorie de bine în viaţa fraţilor săi, în special a celor care au făcut ceva neplăcut şi greşit. Cu un cuvânt, o îmbrăţişare, un zâmbet, putem să transmitem altora ceea ce am primit mai preţios. Care este lucrul preţios pe care l-am primit noi? Iertarea, pe care trebuie să fim capabili să o dăm şi altora.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.