Categorii

Audienţa generală de miercuri 22 februarie 2017. Speranţa creştină – 12. În speranţă ne recunoaştem toţi mântuiţi (cf. Rom 8,19-27)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Adesea suntem tentaţi să credem că creaţia este o proprietate a noastră, o posesiune pe care o putem exploata după plăcerea noastră şi de care nu trebuie să dăm cont nimănui. În textul din Scrisoarea către Romani (8,19-27) din care am ascultat o parte, apostolul Paul ne aminteşte în schimb că, creaţia este un dar minunat pe care Dumnezeu l-a pus în mâinile noastre, pentru ca să putem intra în relaţie cu El şi să putem recunoaşte în ea amprenta planului său de iubire, la realizarea căruia suntem chemaţi toţi să colaborăm, zi după zi.

Însă când se lasă cuprinsă de egoism, fiinţa umană ajunge să ruineze şi lucrurile cele mai frumoase care i-au fost încredinţate. Şi aşa s-a întâmplat şi pentru creaţie. Să ne gândim la apă. Apa este un lucru foarte frumos şi atât de important; apa ne dă viaţa, ne ajută în toate, dar pentru a exploata mineralele se contaminează apa, se murdăreşte creaţia şi se distruge creaţia. Acesta este numai un exemplu. Există atâtea altele. Cu experienţa tragică a păcatului, fiind ruptă comuniunea cu Dumnezeu, am stricat comuniunea originară cu tot ceea ce ne înconjoară şi am ajuns să corupem creaţia, făcând-o astfel sclavă, supusă caducităţii noastre. Şi din păcate consecinţa la toate acestea este în mod dramatic sub ochii noştri, în fiecare zi. Când rupe comuniunea cu Dumnezeu, omul pierde propria frumuseţe originară şi ajunge să desfigureze în jurul său orice lucru; şi acolo unde înainte totul făcea trimitere la Tatăl Creator şi la iubirea sa infinită, acum poartă semnul trist şi dezolat al orgoliului şi al voracităţii umane. Orgoliul uman, exploatând creaţia, distruge.

Însă Domnul nu ne lasă singuri şi chiar în acest cadru dezolant ne oferă o nouă perspectivă de eliberare, de mântuire universală. Este ceea ce Paul scoate în evidenţă cu bucurie, invitându-ne să dăm ascultare gemetelor întregii creaţii. De fapt, dacă suntem atenţi, în jurul nostru totul geme: geme creaţia însăşi, gemem noi fiinţele umane şi geme Duhul înlăuntrul nostru, în inima noastră. Or, aceste gemete nu sunt o plângere sterilă, nemângâiată, ci – aşa cum precizează apostolul – sunt gemetele unei femei care naşte; sunt gemetele celui care suferă, dar ştie că urmează să vină la lumină o viaţă nouă. Şi în cazul nostru este cu adevărat aşa. Noi însă ne confruntăm cu consecinţele păcatului nostru şi totul, în jurul nostru, poartă încă semnul trudelor noastre, al lipsurilor noastre, al închiderilor noastre. Însă, în acelaşi timp, ştim că am fost mântuiţi de Domnul şi deja ne este dat să contemplăm şi să pregustăm în noi şi în ceea ce ne înconjoară semnele Învierii, ale Paştelui, care realizează o nouă creaţie.

Acesta este conţinutul speranţei noastre. Creştinul nu trăieşte în afara lumii, ştie să recunoască în propria viaţă şi în ceea ce-l înconjoară semnele răului, egoismului şi păcatului. Este solidar cu cel care suferă, cu cel care plânge, cu cel care este marginalizat, cu cel care se simte disperat… Însă, în acelaşi timp, creştinul a învăţat să citească toate acestea cu ochii Paştelui, cu ochii lui Cristos Înviat. Şi atunci ştie că trăim timpul aşteptării, timpul unei dorinţe care merge dincolo de prezent, timpul împlinirii. În speranţă ştim că Domnul vrea să vindece definitiv cu milostivirea sa inimile rănite şi umilite şi tot ceea ce omul a desfigurat în fărădelegea sa, şi că în acest mod El regenerează o lume nouă şi o omenire nouă, în sfârşit reconciliaţi în iubirea sa.

De câte ori noi creştinii suntem tentaţi de dezamăgire, de pesimism… Uneori ne lăsăm cuprinşi de plânsul inutil, sau rămânem fără cuvinte şi nu ştim nici măcar ce anume să cerem, ce anume să sperăm… Însă, încă o dată ne vine în ajutor Duhul Sfânt, respiraţie a speranţei noastre, care menţine vie geamătul şi aşteptarea inimii noastre. Duhul vede pentru noi dincolo de aparenţele negative ale prezentului şi ne revelează deja acum cerurile noi şi pământul nou pe care Domnul le pregăteşte pentru omenire.

APEL

Provoacă îngrijorare deosebită ştirile dureroase care vin din martirizatul Sud Sudan, unde cu un conflict fratricid se uneşte o gravă criză alimentară care loveşte regiunea Cornului Africii, şi care condamnă la moarte de foame milioane de persoane, între care mulţi copii. În acest moment este mai necesar ca oricând angajarea tuturor de a nu se opri numai la declaraţii, ci să se facă ajutoare alimentare concrete şi să se permită ca să poată ajunge la populaţiile suferinde. Domnul să-i susţină pe aceşti fraţi ai noştri şi pe cei care lucrează pentru a-i ajuta.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.