Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

   În meditaţia trecută am reflectat asupra promisiunilor importante pe care părinţii le fac copiilor, încă de când ei sunt gândiţi în iubire şi zămisliţi în sânul mamei.

   Putem adăuga că, dacă ne uităm bine, întreaga realitatea familială este întemeiată pe promisiune – gândiţi-vă bine la asta: identitatea familială este întemeiată pe promisiune –: se poate spune că familia trăieşte din promisiunea de iubire şi de fidelitate pe care bărbatul şi femeia şi-o fac unul alteia. Ea comportă angajarea de a primi şi a educa pe copii; dar se realizează şi prin îngrijirea părinţilor bătrâni, în ocrotirea şi îngrijirea membrilor mai slabi ai familiei, în ajutorarea reciprocă pentru a realiza propriile calităţi şi a accepta propriile limite. Şi promisiunea conjugală se lărgeşte la împărtăşirea bucuriilor şi suferinţelor tuturor taţilor, mamelor, copiilor, cu deschidere generoasă faţă de convieţuirea umană şi faţă de binele comun. O familie care se închide în ea însăşi este ca o contradicţie, o mortificare a promisiunii care a făcut-o să se nască şi o face să crească. Nu trebuie uitat niciodată: identitatea familiei este mereu o promisiune care se lărgeşte şi se lărgeşte la toată familia şi chiar la toată omenirea.

   În zilele noastre, onoarea fidelităţii faţă de promisiunea vieţii familiale apare foarte slăbită. Pe de o parte, pentru că un drept rău înţeles de a căuta propria satisfacţie, cu orice preţ şi în orice raport, este exaltat ca un principiu nenegociabil de libertate. Pe de altă parte, pentru că se încredinţează exclusiv constrângerii legii legăturile vieţii de relaţie şi ale angajării pentru binele comun. Dar, în realitate, nimeni nu vrea să fie iubit numai pentru bunurile proprii sau din obligaţie. Iubirea, ca şi prietenia, îşi datorează forţa lor şi frumuseţea lor tocmai acestui fapt: că generează o legătură fără a lua libertatea. Iubirea este liberă, promisiunea familiei este liberă, şi aceasta este frumuseţea. Fără libertate nu există prietenie, fără libertate nu există iubire, fără libertate nu există căsătorie.

   Aşadar, libertatea şi fidelitatea nu se opun una alteia, dimpotrivă, se susţin reciproc, fie în raporturile interpersonale, fie în cele sociale. De fapt, să ne gândim la daunele pe care le produc, în civilizaţia comunicării globale, inflaţia de promisiuni neonorate, în diferite domenii, şi indulgenţa faţă de infidelitatea faţă de cuvântul dat şi faţă de angajamentele luate!

   Da, iubiţi fraţi şi surori, fidelitatea este o promisiune de angajare care se auto-adevereşte, crescând în ascultarea liberă faţă de cuvântul dat. fidelitatea este o încredere care „vrea” să fie realmente împărtăşită, şi o speranţă care „vrea” să fie cultivată împreună. Şi vorbind despre fidelitate îmi vine în minte ceea ce bătrânii noştri, bunicii noştri povestesc: „În acele timpuri, când se făcea un acord, o strângere de mână era suficientă, pentru că exista fidelitatea faţă de promisiuni. Şi acest lucru, care este un fapt social, are originea în familie, în strângerea de mână a bărbatului şi a femeii pentru a merge înainte împreună, toată viaţa.

   Fidelitatea faţă de promisiuni este o adevărată capodoperă de umanitate! Dacă privim la frumuseţea sa îndrăzneaţă, suntem înfricoşaţi, dar dacă dispreţuim tenacitatea sa curajoasă, suntem pierduţi. Niciun raport de iubire – nicio prietenie, nicio formă de iubire, nicio fericire a binelui comun – nu ajunge la înălţimea dorinţei noastre şi a speranţei noastre, dacă nu ajunge să locuiască acest miracol al sufletului. Şi spun „miracol”, pentru că forţa şi convingerea fidelităţii, în pofida a toate, nu ajung să ne încânte şi să ne uimească. Onoarea faţă de cuvântul dat, fidelitatea faţă de promisiune, nu se pot cumpăra şi vinde. Nu se pot constrânge cu forţa, dar nici nu se pot păstra fără jertfă.

   Nicio altă şcoală nu poate învăţa adevărul iubire, dacă familia nu face asta. Nicio lege nu poate impune frumuseţea şi moştenirea acestei comori a demnităţii umane, dacă legătura personală dintre iubire şi generare nu o scrie în carnea noastră.

   Fraţi şi surori, este necesar să se restituie onoare socială fidelităţii iubirii: să se restituie onoare socială fidelităţii iubirii! Este necesar să se sustragă clandestinităţii miracolul zilnic a milioane de bărbaţi şi femeie care regenerează fundamentul său familial, din care orice societate trăieşte, fără a fi în măsură să-l garanteze în niciun alt mod. Nu întâmplător, acest principiu al fidelităţii faţă de promisiunea iubirii şi a generării este scris în creaţia lui Dumnezeu ca o binecuvântare perenă, căreia îi este încredinţată lumea.

   Dacă sfântul Paul poate să afirme că în legătura familială este revelat în mod misterios un adevăr decisiv şi pentru legătura Domnului şi a Bisericii, înseamnă că Biserica însăşi găseşte aici o binecuvântare care trebuie păstrată şi de la care trebuie învăţat mereu, mai înainte de a o învăţa altora şi de a o disciplina. Fidelitatea noastră faţă de promisiune este mereu încredinţată harului şi milostivirii lui Dumnezeu. Iubirea faţă de familia umană, şi când e bine şi când e rău, este un punct de onoare pentru Biserică! Dumnezeu să ne dea să fim la înălţimea acestei promisiuni. Şi să ne rugăm şi pentru părinţii de la Sinod: Domnul să binecuvânteze munca lor, desfăşurată cu fidelitate creativă, având încredere că El cel dintâi, Domnul – El cel dintâi! –, este fidel faţă de promisiunile sale. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu