Categorii

Audienţa generală de miercuri 21 noiembrie 2018

Cateheze despre porunci – 14/A: „Să nu pofteşti femeia aproapelui tău; să nu pofteşti niciun lucru care este al lui”

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Întâlnirile noastre despre Decalog ne conduc astăzi la ultima poruncă. Am ascultat-o la început. Acestea nu sunt numai ultimele cuvinte ale textului, ci mult mai mult: sunt împlinirea călătoriei prin Decalog, atingând inima a tot ceea ce este oferit în el. De fapt, dacă ne uităm bine, nu adaugă un nou conţinut: indicaţiile „să nu pofteşti femeia […] şi niciun lucru care aparţine aproapelui tău” sunt cât de cât latente în poruncile despre adulter şi despre furt; aşadar care este funcţia acestor cuvinte? Este un rezumat? Este ceva mai mult?

Să ţinem cont de faptul că toate poruncile au misiunea de a indica graniţa vieţii, limita peste care omul se distruge pe sine însuşi şi pe aproapele, stricând raportul său cu Dumnezeu. Dacă tu treci peste limită, te distrugi pe tine însuţi, distrugi şi raportul cu Dumnezeu şi raportul cu ceilalţi. Poruncile semnalează asta. Prin acest ultim cuvânt este scos în evidenţă faptul că toate încălcările se nasc dintr-o rădăcină interioară comună: dorinţele rele. Toate păcatele se nasc dintr-o dorinţă rea. Toate. Acolo începe să se mişte inima şi unul intră în acel val şi ajunge într-o încălcare. Dar nu este o încălcare formală, legală: într-o încălcare care răneşte pe el însuşi şi pe alţii.

În Evanghelie spune asta în mod explicit Domnul Isus: „Căci din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l fac pe om impur” (Mc 7,21-23).

Înţelegem aşadar că tot parcursul făcut de Decalog n-ar avea nicio utilitate dacă n-ar ajunge să atingă acest nivel, inima omului. De unde se nasc toate aceste lucruri urâte? Decalogul se arată lucid şi profund cu privire la acest aspect: punctul de sosire – ultima poruncă – al acestei călătorii este inima, şi dacă aceasta, dacă inima nu este eliberată, restul foloseşte la puţin. Aceasta este provocarea: a elibera inima de toate aceste lucruri rele şi urâte. Preceptele lui Dumnezeu se pot reduce să fie numai faţada frumoasă a unei vieţi care rămâne oricum o existenţă de sclavi şi nu de fii. Adesea, în spatele măştii fariseice a corectitudinii asfixiante se ascunde ceva urât şi nerezolvat.

În schimb trebuie să ne lăsăm demascaţi de aceste porunci despre dorinţă, pentru că ne arată sărăcia noastră, pentru a ne conduce la o sfântă umilire. Fiecare dintre noi se poate întreba: dar ce dorinţe urâte îmi vin adesea? Invidia, lăcomia, bârfele? Toate aceste lucruri care îmi vin dinăuntru. Fiecare poate să se întrebe şi îi va face bine. Omul are nevoie de a această umilire binecuvântată, aceea prin care descoperă că nu se poate elibera singur, aceea prin care strigă la Dumnezeu pentru a fi mântuit. Explică asta în mod extraordinar sfântul Paul, tocmai referindu-se la porunca să nu pofteşti (cf. Rom 7,7-24).

Este zadarnic să credem că putem să ne corectăm pe noi înşine fără darul Duhului Sfânt. Este zadarnic să credem că purificăm inima noastră într-un efort titanic numai al voinţei noastre: acest lucru nu este posibil. Trebuie să ne deschidem la relaţia cu Dumnezeu, în adevăr şi în libertate: numai aşa trudele noastre pot aduce rod, pentru că Duhul Sfânt este cel care ne duce înainte.

Misiunea Legii biblice nu este aceea de a-l înşela pe om că o ascultare literală îl duce la o mântuire artificială şi de altfel imposibil de obţinut. Misiunea Legii este să-l ducă pe om la adevărul său, adică la sărăcia sa, care devine deschidere autentică, deschidere personală la milostivirea lui Dumnezeu, care ne transformă şi ne reînnoieşte. Dumnezeu este singurul capabil să reînnoiască inima noastră, cu condiţia ca noi să ne deschidem inima Lui: este singura condiţie; El face totul, dar trebuie să-i deschidem inima.

Ultimele cuvinte ale Decalogului îi educă pe toţi să se recunoască cerşetori; ajută să ne punem în faţa dezordinii din inima noastră, pentru a înceta să trăim egoist şi să devenim săraci în duh, autentici în faţa Tatălui, lăsându-ne răscumpăraţi de Fiul şi învăţaţi de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este învăţătorul care ne conduce: să ne lăsăm ajutaţi. Să fim cerşetori, să cerem acest har.

„Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3). Da, fericiţi cei care încetează să se înşele crezând că se pot mântui de propria slăbiciune fără milostivirea lui Dumnezeu, singura care poate să vindece. Numai milostivirea lui Dumnezeu vindecă inima. Fericiţi cei care recunosc propriile dorinţe rele şi cu o inimă căită şi umilită nu stau în faţa lui Dumnezeu şi a celorlalţi oameni ca nişte drepţi, ci ca nişte păcătoşi. Este frumos ceea ce Petru i-a spus Domnului: „Îndepărtează-te de mine, Doamne, pentru că sunt un păcătos”. E frumoasă rugăciunea asta: „Îndepărtează-te de mine, Doamne, pentru că sunt un păcătos”.

Aceştia sunt cei care ştiu să aibă compasiune, care ştiu să aibă milostivire faţă de alţii, pentru că o experimentează în ei înşişi.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.