Categorii

Audiența generală de miercuri 20 mai 2020

Cateheze despre rugăciune: 3. Misterul creaţiei

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm cateheza despre rugăciune, meditând asupra misterului creației. Viaţa, simplul fapt că existăm, deschide inima omului la rugăciune.

Prima pagină a Bibliei se aseamănă cu un mare imn de mulțumire. Relatarea creației este ritmată de refrene, unde este reafirmată încontinuu bunătatea şi frumusețea fiecărui lucru care există. Dumnezeu, cu al său cuvânt, cheamă la viaţă şi fiecare lucru vine la existență. Prin cuvânt, desparte lumina de întuneric, alternează ziua şi noaptea, stabilește anotimpurile, deschide o paletă de culori cu varietatea plantelor şi animalelor. În această pădure debordantă care înfrânge rapid haosul, ultimul care apare este omul. Şi această apariție provoacă un exces de tresăltare care amplifică satisfacția şi bucuria: „Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune” (Gen 1,31). Lucru bun, dar şi frumos: se vede frumusețea întregii creații!

Frumusețea şi misterul creației generează în inima omului primul impuls care trezește rugăciunea (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2566). Aşa recită Psalmul 8, pe care l-am auzit la început: „Când privesc cerurile tale, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai stabilit, mă întreb: Ce este omul că te gândești la el, sau fiul omului că-l iei în seamă?” (v. 4-5). Cel care se roagă contemplă misterul existenței din jurul său, vede cerul înstelat care-l depășește – şi pe care astrofizica ni-l arată astăzi în toată imensitatea sa – şi se întreabă ce plan de iubire trebuie să existe în spatele unei lucrări aşa de măreţe!… Şi, în această vastitate nemărginită, ce este omul? „Aproape un nimic”, spune un alt psalm (cf. Ps 89,48): o ființă care se naște, o ființă care moare, o creatură foarte fragilă. Şi totuşi, în tot universul, ființa umană este singura creatură conștientă de atâta revărsare de frumusețe. O mică ființă care se naște, moarte, astăzi este şi mâine nu este, este singura conștientă de această frumusețe. Noi suntem conștienți de această frumusețe!

Rugăciunea omului este strâns legată cu sentimentul uimirii. Măreția omului este infinitezimală dacă este raportată la dimensiunile universului. Cele mai mari cuceriri par foarte puţin lucru… Însă omul nu este nimic. În rugăciune se afirmă prepotent un sentiment de milostivire. Nimic nu există la întâmplare: secretul universului se află într-o privire binevoitoare pe care cineva în întâlnește în ochii noştri. Psalmul afirmă că suntem făcuți cu puţin mai mici decât îngerii, suntem încununaţi cu glorie şi cu cinste (cf. Ps 8,6). Relația cu Dumnezeu este măreția omului: întronarea sa. Prin natură suntem aproape nimic, mici însă prin vocație, prin chemare suntem fiii marelui rege!

Este o experienţă pe care mulţi dintre noi au trăit-o. Dacă evenimentul vieţii, cu toate amărăciunile sale, riscă uneori să sufoce în noi darul rugăciunii, este suficientă contemplarea unui cer înstelat, a unui apus, a unei flori…, pentru a reaprinde scânteia mulţumirii. Această experienţă este probabil la baza primei pagini a Bibliei.

Când este redactată marea relatare biblică a creației, poporul lui Israel nu trecea prin zile fericite. O putere dușmană ocupase ţara; mulţi au fost deportaţi şi acum erau sclavi în Mesopotamia. Nu mai exista patrie, nici templu, nici viaţă socială şi religioasă, nimic.

Şi totuşi, tocmai pornind de la marea relatare a creației, cineva începe să regăsească motive de mulțumire, să-l laude pe Dumnezeu pentru existență. rugăciunea este prima forță a speranţei. Tu te rogi şi speranţa crește, merge înainte. Eu aş spune că rugăciunea deschide ușa spre speranţă. Speranţa există, dar cu rugăciunea mea deschid ușa. Pentru că oamenii rugăciunii păstrează adevărurile fundamentale; sunt cei care repetă, mai întâi lor înșiși şi apoi tuturor celorlalți, că această viaţă, în pofida tuturor trudelor sale şi a încercărilor sale, în pofida zilelor sale dificile, este plină de un har pentru care să fim uimiți. Şi ca atare trebui apărată şi ocrotită mereu.

Bărbații şi femeile care se roagă știu că speranţa este mai puternică decât descurajarea. Cred că iubirea este mai puternică decât moartea şi că în mod sigur într-o zi va triumfa, chiar dacă în timpuri şi moduri pe care noi nu le cunoaștem. Bărbații şi femeile rugăciunii au reflectate pe faţă raze de lumină: pentru că, şi în zilele mai întunecate, soarele nu încetează să-i lumineze. Rugăciunea te luminează: îți luminează sufletul, îți luminează inima şi îți luminează faţa. Şi în timpurile mai întunecate, şi în timpurile de durere mai mare.

Toţi suntem purtători de bucurie. V-aţi gândit la asta? Că tu eşti un purtător de bucurie? Sau tu preferi să aduci vești urâte, lucruri care întristează? Toţi suntem capabili să ducem bucurie. Această viaţă este darul pe care ni l-a oferit Dumnezeu: şi este prea scurtă pentru a o consuma în tristețe, în amărăciune. Să-l lăudăm pe Dumnezeu, bucuroși pur şi simplu că existăm. Să privim universul, să privim frumusețile şi să privim şi crucile noastre şi să spunem: „Păi, tu exiști, tu ne-ai făcut aşa, pentru tine”. Este necesar să simţim acea neliniște a inimii care ne face să-i mulțumim lui Dumnezeu şi să-l lăudăm. Suntem fiii marelui Rege, ai Creatorului, capabili să citim semnătura sa în toată creația; acea creație pe care noi astăzi n-o păzim, dar în acea creație este semnătura lui Dumnezeu care a făcut-o din iubire. Domnul să ne facă să înţelegem tot mai profund acest lucru şi să ne facă să spunem „mulţumesc”: şi acel „mulţumesc” este o rugăciune frumoasă.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.