Categorii

Audienţa generală de miercuri 2 decembrie 2015

Papa-audienta-02decembrie2015Călătoria apostolică în Africa

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În zilele trecute am făcut prima mea călătorie apostolică în Africa. Este frumoasă Africa! Îi aduc mulţumire Domnului pentru acest mare dar, care mi-a permis să vizitez trei ţări: mai întâi Kenya, apoi Uganda şi în sfârşit Republica Centrafricană. Exprim din nou recunoştinţa mea faţă de autorităţile civile şi faţă de episcopii din aceste naţiuni pentru că m-au primit şi mulţumesc tuturor celor care în atâtea moduri au colaborat. Mulţumesc din inimă!

Kenya este o ţară care reprezintă bine provocarea globală a epocii noastre: tutelarea creaţiei reafirmând modelul de dezvoltare pentru ca să fie egală, inclusivă şi sustenabilă. Toate acestea se pot întâlni în Nairobi, cel mai mare oraş din Africa orientală, unde convieţuiesc bogăţia şi mizeria: dar acesta este un scandal! Nu numai în Africa: şi aici, peste tot. Convieţuirea dintre bogăţie şi mizerie este un scandal, este o ruşine pentru omenire. La Nairobi are sediu chiar Oficiul Naţiunilor Unite pentru Mediu, pe care l-am vizitat. În Kenya am întâlnit autorităţile şi diplomaţii şi chiar locuitorii dintr-un cartier popular; am întâlnit liderii diferitelor confesiuni creştine şi ai celorlalte religii, preoţii şi consacraţii, şi i-am întâlnit pe tineri, atâţia tineri! În fiecare ocazie am încurajat să se preţuiască marea bogăţie a acelei ţări: bogăţie naturală şi spirituală, constituită din resursele pământului, din noile generaţii şi din valorile care formează înţelepciunea poporului. În acest context aşa de dramatic actual am avut bucuria de a duce cuvântul de speranţă al lui Isus: „Fiţi tari în credinţă, nu vă fie frică”. Acesta era motoul vizitei. Un cuvânt care este trăit în fiecare zi de atâtea persoane umile şi simple, cu demnitate nobilă; un cuvânt mărturisit în mod tragic şi eroic de tinerii de la Universitatea Garissa, ucişi la 2 aprilie pentru că erau creştini. Sângele lor este sămânţă de pace şi de fraternitate pentru Kenya, pentru Africa şi pentru lumea întreagă.

Apoi, în Uganda vizita mea a avut loc sub semnul martirilor din acea ţară, la 50 de ani de la canonizarea lor istorică, din partea fericitului Paul al VI-lea. pentru aceasta motoul era: „Îmi veţi fi martori” (Fap 1,8). Un moto care presupune cuvintele imediat precedente: „Veţi primi putere de la Duhul Sfânt”, pentru că Duhul este cel care însufleţeşte inima şi mâinile discipolilor misionari. Şi toată vizita în Uganda s-a desfăşurat în fervoarea mărturiei însufleţite de Duhul Sfânt. Mărturie în sens explicit este slujirea cateheţilor, cărora le-am mulţumit şi i-am încurajat pentru angajarea lor, care adesea implică şi familiile lor. Mărturie este aceea a carităţii, pe care am atins-o cu mâna în Casa din Nalukolongo, dar în care sunt angajate atâtea comunităţi şi asociaţii în slujirea celor mai săraci, a neputincioşilor, a bolnavilor. Mărturie este aceea a tinerilor care, în pofida dificultăţilor, păstrează darul speranţei şi încearcă să trăiască după Evanghelie şi nu după lume, mergând împotriva curentului. Martori sunt preoţii, consacraţii şi consacratele care reînnoiesc zi de zi „da”-ul lor total lui Cristos şi se dedică slujirii poporului sfânt al lui Dumnezeu cu bucurie. Şi există un alt grup de martori, dar voi vorbi mai târziu despre asta. Toată această mărturie multiformă, însufleţită de acelaşi Duh Sfânt, este plămadă pentru întreaga societate, aşa cum demonstrează opera eficace îndeplinită în Uganda în lupta împotriva SIDA şi în primirea refugiaţilor.

A treia etapă a călătoriei a fost în Republica Centrafricană, în inima geografică a continentului: chiar aşa, este inima Africii. Această vizită era în realitate prima în intenţia mea, pentru că ţara aceea încearcă să iasă dintr-o perioadă foarte dificilă, de conflicte violente şi atâta suferinţă în populaţie. Pentru aceasta am voit să deschid chiar acolo, la Bangui, cu o săptămână de anticipare, prima Poartă Sfântă a Jubileului Milostivii, ca semn de credinţă şi de speranţă pentru acel popor, şi în mod simbolic pentru toate populaţiile africane care au nevoie mai mare de răscumpărare şi de întărire. Invitaţia lui Isus adresată discipolilor: „Să trecem pe malul celălalt” (Lc 8,22), era motoul pentru Centrafrica. „A trece pe malul celălalt”, în sens civil, înseamnă a lăsa în urmă războiul, diviziunile, mizeria, şi a alege pacea, reconcilierea, dezvoltarea. Dar asta presupune o „trecere” care are loc în conştiinţele, în atitudinile şi în intenţiile persoanelor. Şi la acest nivel este decisiv aportul comunităţilor religioase. De aceea am întâlnit comunităţile evanghelice şi comunitatea musulmană, împărtăşind rugăciunea şi angajarea pentru pace. Cu preoţii şi consacraţii, dar şi cu tinerii, am împărtăşit bucuria de a simţi că Domnul înviat este cu noi în barcă şi El este cel care o conduce pe celălalt mal. Şi în sfârşit, la ultima Liturghie, pe stadionul din Bangui, în sărbătoarea apostolului Andrei, am reînnoit angajamentul de a-l urma pe Isus, speranţa noastră, pacea noastră, Faţa Milostivirii divine. Acea ultimă Liturghie a fost minunată: era plină de tineri, un stadion de tineri! Dar peste jumătate din populaţia Republicii Centrafricane sunt minori, au mai puţin de 18 ani: o promisiune pentru a merge înainte!

Aş vrea să spun un cuvânt despre misionari. Bărbaţi şi femei care au părăsit patria, totul… De tineri au plecat acolo, ducând o viaţă de atâta, atâta muncă, uneori dormind pe pământ. La un moment dat am găsit la Bangui o soră, era italiană. Se vedea că era bătrână: „Câţi ani aveţi?”, am întrebat-o. „81” – „Dar, nu-i aşa de mult, cu doi ani mai mulţi decât mine”. – Această soră era acolo de când avea 23-24 de ani: toată viaţa! Şi ca ea, atâtea. Era cu o fetiţă. Şi fetiţa, în italiană, îi spunea: „Bunică”. Şi sora mi-a spus: „Dar eu, chiar nu sunt de aici, din ţara vecină, din Congo; dar am venit în canoe, cu această fetiţă”. Aşa sunt misionarii: curajoşi. „Şi ce faceţi dumneavoastră, soră?” – „Eu sunt infirmieră şi apoi am studiat un pic aici şi am devenit obstetrică şi am asistat la naşterea a 3.280 de copii”. Aşa mi-a spus. În întreagă viaţă pentru viaţă, pentru viaţa celorlalţi. Şi ca această soră există atâtea, atâtea: atâtea surori, atâţia preoţi, atâţia călugări care îşi consumă viaţa pentru a-l vesti pe Isus Cristos.

Eu aş vrea să spun un cuvânt tinerilor. Dar, sunt puţini, pentru că, se pare că în Europa natalitatea este un lux: natalitate zero, natalitate 1%. Dar mă adresez tinerilor: gândiţi-vă ce faceţi cu viaţa voastră. Gândiţi-vă la această soră şi la atâtea ca ea, care şi-au dat viaţa şi atâtea surori care au murit, acolo. Misionaritatea nu înseamnă a face prozelitism: îmi spunea această soră că femeile musulmane merg la ele pentru că ştiu că surorile sunt infirmiere bune care le îngrijesc bine şi nu fac cateheză pentru a le converti! Dau mărturie; apoi celui care vrea, fac cateheză. Dar mărturia: aceasta este marea misionaritate eroică a Bisericii. A-l vesti pe Isus Cristos cu propria viaţă! Eu mă adresez tinerilor: gândeşte-te ce vrei să faci cu viaţa ta. Este momentul de a te gândi şi de a cere Domnului ca să te facă să simţi voinţa sa. Dar a nu exclude, vă rog, această posibilitate de a deveni misionar, pentru a duce iubirea, umanitatea, credinţa în alte ţări. Nu pentru a face prozelitism: nu. Prozelitismul îl fac aceia care caută un alt lucru. Credinţa se predică mai întâi cu mărturia şi apoi cu cuvântul. Lent.

Să-l lăudăm împreună pe Domnul pentru acest pelerinaj în ţinutul Africii, şi să ne lăsăm conduşi de cuvintele-cheie: „Fiţi tari în credinţă, nu vă fie frică”; „Îmi veţi fi martori”; „Să trecem pe malul celălalt”.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.