Categorii

Audienţa generală de miercuri 18 ianuarie 2017

Audienta-18012017Speranţa creştină – 7. Iona: speranţă şi rugăciune

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În Sfânta Scriptură, printre profeţii din Israel, se evidenţiază o figură un pic anormală, un profet care încearcă să se sustragă de la chemarea Domnului refuzând să se pună în slujba planului divin de mântuire. Este vorba despre profetul Iona, a cărui istorie se relatează într-o broşură cu numai patru capitole, un soi de parabolă purtătoare a unei mari învăţături, aceea a milostivirii lui Dumnezeu care iartă.

Iona este un profet „în ieşire” şi este şi un profet în fugă! Este un profet în ieşire pe care Dumnezeu îl trimite „în periferie”, la Ninive, pentru a-i converti pe locuitorii acelui mare oraş. Însă Ninive, pentru un israelit ca Iona, reprezenta o realitate ameninţătoare, duşmanul care punea în pericol însuşi Ierusalimul, aşadar trebuia distrusă, nicidecum salvată. De aceea, când Dumnezeu îl trimite pe Iona să predice în acel oraş, profetul, care cunoaşte bunătatea Domnului şi dorinţa sa de a ierta, încearcă să se sustragă de la misiunea sa şi fuge.

În timpul fugii sale, profetul intră în contact cu păgâni, marinarii de pe nava pe care se îmbarcase pentru a se îndepărta de Dumnezeu şi de misiunea sa. Şi fuge departe, pentru că Ninive era în zona Irakului şi el fuge în Spania, fuge în mod serios. Şi tocmai comportamentul acestor oameni păgâni, aşa cum va fi apoi cel al locuitorilor din Ninive, ne permite astăzi să reflectăm un pic asupra speranţei care, în faţa pericolului şi a morţii, se exprimă în rugăciune.

De fapt, în timpul traversării pe mare, se dezlănţuie o furtună teribilă, şi Iona coboară în cala navei şi se lasă cuprins de somn. În schimb marinarii, văzându-se pierduţi, „au strigat fiecare către dumnezeul său”: erau păgâni (Iona 1,5). Căpitanul navei îl trezeşte pe Iona spunându-i: „Pentru ce dormi? Ridică-te şi invocă-l pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu se va gândi la noi şi nu vom pieri” (Iona 1,6).

Reacţia acestor „păgâni” este reacţia corectă în faţa morţii, în faţa pericolului; pentru că atunci omul trăieşte experienţa completă a propriei fragilităţi şi a propriei nevoi de mântuire. Oroarea instinctivă a morţii dezvăluie necesitatea de a spera în Dumnezeul vieţii. „Poate că Dumnezeu se va gândi la noi şi nu vom pieri”: sunt cuvintele speranţei care devine rugăciune, acea implorare plină de angoasă care se ridică pe buzele omului în faţa unui iminent pericol de moarte.

Prea uşor noi detestăm să ne adresăm lui Dumnezeu în nevoie ca şi cum ar fi numai o rugăciune interesată, şi de aceea imperfectă. Însă Dumnezeu cunoaşte slăbiciunea noastre, ştie că ne amintim de El pentru a cere ajutor, şi cu zâmbetul indulgent al unui tată, Dumnezeu răspunde cu bunăvoinţă.

Când Iona, recunoscând propriile responsabilităţi, se lasă aruncat în mare pentru a-i salva pe tovarăşii săi de călătorie, furtuna se potoleşte. Moartea ameninţătoare i-a dus pe acei oameni păgâni la rugăciune, a făcut în aşa fel încât profetul, în pofida a orice, să trăiască propria vocaţie în slujba celorlalţi acceptând să se jertfească pentru ei, şi acum îi conduce pe supravieţuitori la recunoaşterea adevăratului Domn şi la laudă. Marinarii, care s-au rugat fiind pradă fricii strigând fiecare către dumnezeul său, acum, cu teamă sinceră faţă de Domnul, îl recunosc pe adevăratul Dumnezeu şi oferă jertfe şi îşi îndeplinesc promisiunile. Speranţa, care i-a indus să se roage pentru a nu muri, se revelează şi mai puternică şi realizează o realitate care merge dincolo de ceea ce ei sperau: nu numai că nu pier în furtună, ci se deschid la recunoaşterea adevăratului şi unicului Domn al cerului şi al pământului.

După aceea, şi locuitorii din Ninive, în faţa perspectivei de a fi distruşi, se vor ruga, determinaţi de speranţa în iertarea lui Dumnezeu. Vor face pocăinţă, îl vor invoca pe Domnul şi se vor converti la El, începând de la rege, care, asemenea căpitanului navei, dă glas speranţei spunând: „Cine ştie dacă Dumnezeu nu se va întoarce […] şi nu vom pieri” (Iona 3,9). Şi pentru ei, ca pentru echipajul aflat în furtună, faptul de a fi înfruntat moartea şi de a fi ieşit nevătămaţi i-a dus la adevăr. Astfel, sub milostivirea divină, şi mai mult în lumina misterului pascal, moartea poate să devină, cum a fost pentru sfântul Francisc de Assisi, „sora noastră moarte” şi să reprezinte, pentru fiecare om şi pentru fiecare dintre noi, ocazia surprinzătoare de a cunoaşte speranţa şi de a-l întâlni pe Domnul. Fie ca Domnul să ne facă să înţelegem această legătură dintre rugăciune şi speranţă. Rugăciunea te duce înainte în speranţă şi când lucrurile devin întunecate, este nevoie de mai multă rugăciune! Şi va fi mai multă speranţă. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.