Categorii

Audienţa generală de miercuri 14 noiembrie 2018

Cateheze despre porunci – 13: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În cateheza de astăzi vom trata al optulea cuvânt din Decalog: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.

Această poruncă – spune Catehismul – „interzice să se falsifice adevărul în relaţiile cu alţii” (nr. 2464). A trăi din comunicări neautentice este grav pentru că împiedică relaţiile, deci împiedică iubirea. Unde este minciună nu este iubire, nu poate să existe iubire. Şi când vorbim despre comunicare între persoane înţelegem nu numai cuvintele, ci şi gesturile, atitudinile, chiar şi tăcerile şi absenţele. O persoană vorbeşte cu tot ceea ce este şi ceea ce face. Noi toţi suntem în comunicare, mereu. Noi toţi trăim comunicând şi suntem încontinuu în echilibru între adevăr şi minciună.

Dar ce înseamnă a spune adevărul? Înseamnă a fi sinceri? Sau exacţi? În realitate, asta nu ajunge, pentru că putem fi cu sinceritate în eroare, sau putem fi precişi în detaliu dar să nu percepem sensul întregului. Uneori ne justificăm spunând: „Dar eu am spus ceea ce simţeam!”. Da, dar ai absolutizat punctul tău de vedere. Sau: „Am spus numai adevărul!”. S-ar putea să fie aşa, dar ai revelat fapte personale sau rezervate. Câte bârfe distrug comuniunea datorită inoportunităţii sau lipsei de delicateţe! Mai mult, bârfele ucid, şi asta o spune apostolul Iacob în scrisoarea sa. Bârfitorul, bârfitoare sunt oameni care ucid: îi ucid pe alţii, pentru că limba ucide ca un cuţit. Fiţi atenţi! Un bârfitor sau o bârfitoare este un terorist, deoarece cu limba sa aruncă bomba şi pleacă liniştit, însă lucrul pe care spune acea bombă aruncată distruge faima celuilalt. A nu se uita: a bârfi înseamnă a ucide.

Dar atunci: ce este adevărul? Aceasta este întrebarea pusă de Pilat, chiar în timp ce Isus, în faţa lui, realiza porunca a opta (cf. In 18,38). De fapt, cuvintele „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” aparţin limbajului din tribunal. Evangheliile culmină în relatarea Pătimirii, Morţii şi Învierii lui Isus; şi aceasta este relatarea unui proces, a executării unei sentinţe şi a unei consecinţe nemaiauzite.

Întrebat de Pilat, Isus spune: „Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr” (In 18,37). Şi această „mărturie” Isus o dă cu pătimirea sa, cu moartea sa. Evanghelistul Marcu relatează că „centurionul care stătea în faţa lui a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus: Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!” (15,39). Da, pentru că era coerent, a fost coerent: cu acel mod al său de a muri, Isus îl manifestă pe Tatăl, iubirea sa milostivă şi fidelă.

Adevărul îşi are realizarea sa deplină în înseşi persoana lui Isus (cf. In 14,6), în modul său de a trăi şi de a muri, rod al relaţiei sale cu Tatăl. Această existenţă ca fii ai lui Dumnezeu, El, înviat, ne-o dăruieşte şi nouă trimiţându-l pe Duhul Sfânt care este Duh al adevărului, care atestă inimii noastre că Dumnezeu este Tatăl nostru (cf. Rom 8,16).

În fiecare faptă a sa omul, persoanele afirmă sau neagă acest adevăr. De la micile situaţii zilnice la alegerile cele mai angajante. Dar este aceeaşi logică, mereu: aceea pe care părinţii şi bunicii ne-o învaţă când ne spun să nu spunem minciuni.

Să ne întrebăm: ce adevăr atestă faptele noastre ale creştinilor, cuvintele noastre, alegerile noastre? Fiecare se poate întreba: eu sunt un martor al adevărului, sau sunt mai mult sau mai puţin un mincinos travestit în adevărat? Fiecare să se întrebe. Creştinii nu suntem bărbaţi şi femei excepţionali. Însă suntem fii ai Tatălui ceresc, care este bun şi nu ne dezamăgeşte şi pune în inima lor iubirea faţă de fraţi. Acest adevăr nu se spune atât cu discursurile, este un mod de a exista, un mod de a vedea şi se vede în fiecare faptă (cf. Iac 2,18). Acest bărbat este un bărbat adevărat, acea femeie este o femeie adevărată: se vede. Dar de ce, dacă nu deschide gura? Dar se comportă ca adevărat, ca adevărată. Spune adevărul, acţionează cu adevăr. Un mod frumos de a trăi pentru noi.

Adevărul este revelaţia minunată a lui Dumnezeu, a feţei sale de Tată, este iubirea sa nemărginită. Acest adevăr corespunde raţiunii umane dar o depăşeşte infinit, pentru că este un dar coborât pe pământ şi întrupat în Cristos răstignit şi înviat; ea este făcută vizibilă de cel care-i aparţine şi arată aceleaşi atitudini ale sale.

Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău înseamnă a trăi ca fiu al lui Dumnezeu, care niciodată, niciodată nu se dezminte pe sine însuşi, niciodată nu spune minciuni; a trăi ca fii ai lui Dumnezeu, lăsând să reiasă în fiecare faptă marele adevăr: că Dumnezeu este Tată şi ne putem încrede în El. Eu mă încred în Dumnezeu: acesta este marele adevăr. Din încrederea noastră în Dumnezeu, care este Tată şi mă iubeşte, ne iubeşte, se naşte adevărul meu şi faptul de a fi adevărat şi nu mincinos.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.