Categorii

Audiența generală de miercuri 13 mai 2020

Cateheze despre rugăciune: 2. Rugăciunea creştinului

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Facem astăzi al doilea pas pe drumul de cateheză despre rugăciune, început săptămâna trecută.

Rugăciunea aparține tuturor: oamenilor de orice religie, şi probabil şi celor care nu practică niciuna. Rugăciunea se naște în secretul fiinţei noastre, în acel loc interior pe care adesea autorii spirituali îl numesc „inimă” (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2562-2563). Așadar, a ne ruga, în noi nu este ceva periferic, nu este vreo facultate secundară şi marginală a noastră, ci este misterul mai interior decât noi înșine. Acest mister se roagă. Emoțiile se roagă, dar nu se poate spune că rugăciunea este numai emoție. Inteligența se roagă, dar rugăciunea nu este numai un act intelectual. Trupul se roagă, dar se poate vorbi cu Dumnezeu şi în cea mai gravă invaliditate. Așadar, tot omul se roagă, dacă se roagă „inima” sa.

Rugăciunea este un elan, este o invocație care merge dincolo de noi înșine: ceva ce se naște în interiorul persoanei noastre şi se prelungește, pentru că simte nostalgia unei întâlniri. Acea nostalgie care este mai mult decât o nevoie, mai mult decât o necesitate: este un drum. Rugăciunea este glasul unui „eu” care șovăie, care înaintează pe bâjbâite, în căutarea unui „Tu”. Întâlnirea între „eu” şi „Tu” nu se poate face cu calculatoarele: este o întâlnire umană şi de atâtea ori se înaintează pe bâjbâite pentru a-l găsi pe acel „Tu” pe care „eu-l” meu îl caută.

În schimb rugăciunea creștinului se naște dintr-o revelație: acel „Tu” n-a rămas învăluit în mister, ci a intrat în relație cu noi. Creștinismul este religia care celebrează încontinuu „manifestarea” lui Dumnezeu, adică epifania sa. Primele sărbători din anul liturgic sunt celebrarea acestui Dumnezeu care nu rămâne ascuns, dar care oferă oamenilor prietenia sa. Dumnezeu revelează gloria sa în sărăcia din Betleem, în contemplația magilor, în botezul de la Iordan, în minunea de la nunta din Cana. Evanghelia lui Ioan se încheie marele imn din prolog cu o afirmație sintetică: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (1,18). Isus ni l-a revelat pe Dumnezeu.

Rugăciunea creștinului intră în relație cu Dumnezeul cu faţă foarte duioasă, care nu vrea să provoace nicio frică oamenilor. Aceasta este prima caracteristică a rugăciunii creştine. Dacă oamenii erau obișnuiți din totdeauna să se apropie de Dumnezeu un pic temători, un pic înspăimântați de acest mister fascinant şi cutremurător, dacă s-au obișnuit să-l venereze cu o atitudine servilă, asemenea aceleia a unui supus care nu vrea să fie lipsit de respect faţă de stăpânul său, creştinii în schimb i se adresează Lui îndrăznind să-l numească în mod confident cu numele de „Tată”. Ba chiar, Isus foloseşte celălalt cuvânt: „tătic”.

Creștinismul a îndepărtat din legătura cu Dumnezeu orice raport „feudal”. În patrimoniul credinţei noastre nu sunt prezente expresii cum ar fi „supunere”, „sclavie” sau „vasalitate”; ci sunt cuvinte ca „alianță”, „prietenie”, „promisiune”, „comuniune”, „apropiere”. În lungul său discurs de rămas-bun adresat discipolilor, Isus spune aşa: „Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea” (In 15,15-16). Însă acesta este un cec în alb: „orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea”!

Dumnezeu este prietenul, aliatul, mirele. În rugăciune se poate stabili un raport de destăinuire cu El, şi în felul acesta în „Tatăl nostru” Isus ne-a învățat să-i adresăm o serie de cereri. Lui Dumnezeu putem să-i cerem tot, tot; să-i explicăm tot, să-i relatăm tot. Nu contează dacă în relația cu Dumnezeu ne simţim în greșeală: nu suntem prieteni buni, nu suntem fii recunoscători, nu suntem soți fideli. El continuă să ne iubească. Este ceea ce Isus demonstrează definitiv la Ultima Cină, atunci când spune: „Acest potir este noua alianță în sângele meu, vărsat pentru voi” (Lc 22,20). În acel gest Isus anticipă în cenacol misterul Crucii. Dumnezeu este aliat fidel: dacă oamenii încetează să iubească, El însă continuă să iubească, deşi iubirea îl conduce la Calvar. Dumnezeu este mereu aproape de ușa inimii noastre şi aşteaptă ca să-i deschidem. Şi uneori bate la ușa inimii dar nu agresează: aşteaptă. Răbdarea lui Dumnezeu faţă de noi este răbdarea unui tătic, a unuia care ne iubește mult. Aş spune, este răbdarea unui tătic şi a unei mame împreună. Mereu aproape de inima noastră şi atunci când bate la ușă face asta cu duioșie şi cu multă iubire.

Să încercăm toţi să ne rugăm astfel, intrând în misterul alianței. Să stăm în rugăciune în brațele milostive ale lui Dumnezeu, să ne simţim învăluiți de acel mister de fericire care este viaţa trinitară, să ne simţim ca niște invitați care nu meritau atâta onoare. Şi să-i repetăm lui Dumnezeu, în uimirea rugăciunii: e posibil ca Tu să cunoști numai iubire? El nu cunoaște ura. El este urât, dar nu cunoaște ura. Cunoaște numai iubirea. Acesta este Dumnezeul căruia ne rugăm. Acesta este nucleul incandescent al oricărei rugăciuni creştine. Dumnezeul iubirii, Tatăl nostru care ne aşteaptă şi ne însoţeşte.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.