Categorii

Audienţa generală de miercuri 12 decembrie 2018

Cateheze despre „Tatăl nostru” – 2: O rugăciune care cere cu încredere

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm drum de cateheză despre „Tatăl nostru”, început săptămâna trecută. Isus pune pe buzele discipolilor săi o rugăciune scurtă, îndrăzneaţă, formată din şapte cereri – un număr care în Biblie nu este întâmplător, indică plinătate. Spun îndrăzneaţă pentru că, dacă n-ar fi sugerat-o Cristos, probabil că niciunul dintre noi – ba chiar, niciunul dintre cei mai vestiţi teologi – n-ar îndrăzni să-l roage pe Dumnezeu în această manieră.

De fapt, Isus îi invită pe discipolii săi să se apropie de Dumnezeu şi să-i adreseze cu încredere câteva cereri: înainte de toate cu privire la El şi apoi cu privire la noi. Nu există preambuluri în „Tatăl nostru”. Isus nu învaţă formule pentru „intra în graţiile” Domnului, dimpotrivă invită să-l rugăm făcând să cadă barierele supunerii şi fricii. Nu spune să ne adresăm lui Dumnezeu numindu-l „Atotputernic”, „Preaînalt”, „Tu, care eşti aşa de distant de noi, eu sunt un mizerabil”: nu, nu spune aşa, ci pur şi simplu „Tată”, cu toată simplitatea, aşa cum copiii se adresează tatălui. Şi acest cuvânt „Tată” exprimă confidenţă şi încredere filială.

Rugăciunea „Tatăl nostru” îşi înfige rădăcinile sale în realitatea concretă a omului. De exemplu, ne face să cerem pâinea, pâinea cea de toate zilele: cerere simplă dar esenţială, care spune că credinţa nu este o chestiune „decorativă”, dezlipită de viaţă, care intervine când au fost satisfăcute toate celelalte nevoi. Fiindcă veni vorba, rugăciunea începe cu viaţa înseşi. Rugăciunea – ne învaţă Isus – nu începe în existenţa umană după ce stomacul este plin: mai degrabă se cuibăreşte oriunde există un om, un om oarecare căruia îi este foame, care plânge, care luptă, care suferă şi se întreabă „de ce”. Prima noastră rugăciune, într-un anumit sens, a fost scâncetul care a însoţit prima respiraţie. În acel plâns de nou-născut se anunţa destinul întregii noastre vieţi: foamea noastră continuă, setea noastră continuă, căutarea fericirii noastre.

Isus, în rugăciune, nu vrea să stingă umanul, nu vrea să-l anestezieze. Nu vrea ca să atenuăm întrebările şi cererile învăţând să suportăm totul. Vrea în schimb ca orice suferinţă, orice nelinişte, să se lanseze spre cer şi să devină dialog.

A avea credinţă, spunea o persoană, este o obişnuire cu strigătul.

Ar trebui să fim cu toţii ca Bartimeu din Evanghelie (cf. Mc 10,46-52) – ne amintim de acel text din Evanghelie, Bartimeu, fiul lui Timeu –, acel om orb care cerşea la porţile Ierihonului. În jurul său avea atâţia oameni buni care-i spuneau să tacă: „Stai liniştit! Trece Domnul. Stai liniştit! Nu deranja! Învăţătorul are atâtea de făcut; nu-l deranja. Tu eşti deranjant cu strigătele tale. Nu deranja!”. Dar el, nu asculta acele sfaturi: cu sfântă insistenţă, pretindea ca situaţia sa mizerabilă să-l poată întâlni în sfârşit pe Isus. Şi striga mai tare! Şi oamenii educaţi: „Eh, nu, este Învăţătorul, te rog! Te faci de râs!”. Şi el striga pentru că voia să vadă, voia să fie vindecat: „Isuse, ai milă de mine!” (v. 47). Isus îi redă vederea şi îi spune: „Credinţa ta te-a salvat” (v. 52), ca şi cum ar explica faptul că pentru vindecarea sa lucrul decisiv a fost acea rugăciune, acea invocaţie strigată cu credinţă, mai puternică decât „bunul simţ” al atâtor oameni care voiau să-l facă să tacă. Rugăciunea nu numai că precede mântuirea, dar într-un fel o conţine deja, pentru că este liberă de disperarea celui care nu crede într-o cale de ieşire din atâtea situaţii insuportabile.

Desigur, credincioşii simt şi nevoia de a-l lăuda pe Dumnezeu. Evangheliile ne prezintă exclamaţie de jubilare care ţâşneşte din inima lui Isus, plină de uimire recunoscătoare faţă de Tatăl (cf. Mt 11,25-27). Primii creştini chiar au simţit exigenţa de a adăuga la textul lui „Tatăl nostru” o doxologie: „Căci a ta este puterea şi mărirea în veci” (Didahia, 8,2).

Dar niciunul dintre noi nu este ţinut să îmbrăţişeze teoria pe care au prezentat-o unii în trecut, adică faptul că rugăciunea de cerere este o formă slabă a credinţei, în timp ce rugăciunea cea mai autentică ar fi lauda pură, aceea care-l caută pe Dumnezeu fără povara niciunei cereri. Nu, acest lucru nu este adevărat. Rugăciunea de cerere este autentică, este spontană, este un act de credinţă în Dumnezeu care este Tatăl, care este bun, care este atotputernic. Este un act de credinţă în mine, care sunt mic, păcătos, nevoiaş. Şi pentru aceasta rugăciunea, pentru a cere ceva, este foarte nobilă. Dumnezeu este Tatăl care are o imensă compasiune faţă de noi şi vrea că fiii săi să-i vorbească fără frică, numindu-l direct „Tată”; sau în dificultăţi spunând: „Dar, Doamne, ce mi-ai făcut?”. Pentru aceasta putem să-i povestim toate, chiar şi lucrurile care în viaţa noastră rămân strâmbe şi de neînţeles. Şi ne-a promis că va fi cu noi pentru totdeauna, până la ultima zi din cele pe care le vom petrece pe acest pământ. Să ne rugăm Tatăl Nostru, începând astfel, simplu: „Tată” sau „Tăticule”. Şi El ne înţelege şi ne iubeşte mult.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.