Categorii

Audienţa generală de miercuri 10 august 2016

Audienta-1008201625. Mângâierea faţă de o mamă (cf. Lc 7,11-17)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Textul din Evanghelia lui Luca pe care l-am ascultat (7,11-17) ne prezintă o minune a lui Isus cu adevărat grandioasă: învierea unui tânăr. Şi totuşi, inima acestei relatări nu este minunea, ci duioşia lui Isus faţă de mama acestui tânăr. Milostivirea ia aici numele de mare compasiune faţă de o femeie care-şi pierduse soţul şi care acum însoţeşte la cimitir pe unicul său fiu. Această mare durere a unei mame îl înduioşează pe Isus şi îl provoacă la minunea învierii.

Introducând acest episod, evanghelistul se opreşte pe multe amănunte. La poarta orăşelului Nain – un sat – se întâlnesc două grupuri numeroase care provin din direcţii opuse şi care nu au nimic în comun. Isus, urmat de discipoli şi de o mare mulţime urmează să intre în sat, în timp ce din el iese un cortegiu trist care însoţeşte un răposat, cu mama văduvă şi multă lume. La poartă cele două grupuri se întind numai mergând fiecare pe propriul drum, dar în acel moment sfântul Luca menţionează sentimentul lui Isus: „Când a văzut-o [pe femeie], Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: «Nu plânge!». Apropiindu-se, a atins sicriul, iar cei care-l duceau s-au oprit” (v. 13-14). Mare compasiune conduce acţiunile lui Isus: El este cel care opreşte cortegiul atingând sicriul şi, mişcat de milostivire profundă faţă de această mamă, decidă să înfrunte moartea, ca să spunem aşa, faţă în faţă. Şi o va înfrunta definitiv, faţă în faţă, pe Cruce.

În timpul acestui Jubileu, ar fi un lucru bun ca, trecând prin Poarta Sfântă, Poarta Milostivirii, pelerinii să-şi amintească de acest episod al Evangheliei, petrecut la poarta satului Nain. Când Isus a văzut această mamă în lacrimi, ea a intrat în inima sa! La Poarta Sfântă fiecare vine aducând propria viaţă, cu bucuriile sale şi suferinţele sale, proiectele şi eşecurile, îndoielile şi temerile, pentru a o prezenta milostivirii Domnului. Să fim siguri că, la Poarta Sfântă, Domnul se apropie pentru a întâlni pe fiecare dintre noi, pentru a aduce şi a oferi puternicul său cuvânt mângâietor: „Nu plânge!” (v. 13). Aceasta este Poarta întâlnirii dintre durerea omenirii şi compasiunea lui Dumnezeu. Trecând pragul noi facem pelerinajul nostru în milostivirea lui Dumnezeu care, ca tânărului mort, repetă tuturor: „Îţi zic, scoală-te!” (v. 14). Fiecăruia dintre noi spune: „Scoală-te!”. Dumnezeu ne vrea în picioare. Ne-a creat pentru a fi în picioare: pentru aceasta, compasiunea lui Isus duce la acel gest al vindecării, la vindecarea noastră, al cărei cuvânt cheie este: „Scoală-te! Stai în picioare, aşa cum te-a creat Dumnezeu!”. În picioare. „Dar, părinte, noi cădem de atâtea ori” – „Hai, scoală-te!”. Acesta este cuvântul lui Isus, mereu. Trecând prin Poarta Sfântă, să încercăm să simţim în inima noastră acest cuvânt: „Scoală-te!”. Cuvântul puternic al lui Isus ne poate face să ne ridicăm şi să realizăm şi în noi trecerea de la moarte la viaţă. Cuvântul său ne face să trăim din nou, dăruieşte speranţă, dă odihnă inimilor obosite, deschide la o viziune despre lume şi despre viaţă care merge dincolo de suferinţă  şi de moarte. Pe Poarta Sfântă este înscrisă pentru fiecare comoara inepuizabilă a milostivirii lui Dumnezeu!

Ajuns de cuvântul lui Isus, „mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar el l-a dat mamei sale” (v. 15). Această frază este atât de frumoasă: indică duioşia lui Isus: „l-a dat mamei sale”. Mama îl regăseşte pe fiul. Primindu-l din mâinile lui Isus ea devine mamă pentru a doua oară, dar fiul care acum îi este redat nu de la ea a primit viaţa. Mama şi fiul primesc astfel identitatea respectivă graţie cuvântului puternic al lui Isus şi graţie gestului său iubitor. Astfel, în special în Jubileu, Biserica mamă îi primeşte pe copiii săi recunoscând în ei viaţa dăruită de harul lui Dumnezeu. În virtutea acestui har, harul Botezului, Biserica devine mamă şi fiecare dintre noi devine fiu al ei.

În faţa tânărului întors la viaţă şi redat mamei, „Pe toţi i-a cuprins teama şi-l preamăreau pe Dumnezeu, zicând: «Un mare profet s-a ridicat printre noi» şi «Dumnezeu a vizitat poporul său»”. Aşadar ceea ce a făcut Isus nu este numai o acţiune de mântuire destinată văduvei şi fiului său, sau un gest de bunătate limitat la acel sat. În ajutorul milostiv al lui Isus, Dumnezeu vine în întâmpinarea poporului său, în El apare şi va continua să apară omenirii tot harul lui Dumnezeu. Celebrând acest Jubileu, pe care am voit ca să fie trăit în toate Bisericile particulare, adică în toate bisericile din lume, şi nu numai la Roma, este ca şi cum toată Biserica răspândită în lume s-ar uni în singura cântare de laudă adusă Domnului. Şi astăzi Biserica recunoaşte că este vizitată de Dumnezeu. Pentru aceasta, îndreptându-ne spre Poarta Milostivirii, fiecare ştie că se îndreaptă spre poarta inimii milostive a lui Isus: de fapt El este adevărata Poartă care conduce la mântuire şi ne readuce la o viaţă nouă. Milostivirea, fie în Isus fie în noi, este un drum care porneşte de la inimă pentru a ajunge la mâini. Ce înseamnă asta? Isus te priveşte, cu milostivirea sa te vindecă, îţi spune: „Scoală-te!” şi inima ta e nouă. Ce înseamnă a parcurge un drum de la inimă la mâini? Înseamnă că eu cu inima nouă, cu inima vindecată de Isus pot să fac faptele de milostenie prin intermediul mâinilor, încercând să ajut, să îngrijesc pe atâţia care au nevoie. Milostivirea este un drum care porneşte de la inimă şi ajunge la mâini, adică la faptele de milostenie.

Am spus că milostivirea este un drum care merge de la inimă la mâini. În inimă noi primim milostivirea lui Isus, care ne dă iertarea de tot, pentru că Dumnezeu iartă tot şi ne ridică, ne dă viaţa nouă  şi ne contagiază cu compasiunea sa. De la acea inimă iertată şi cu compasiunea lui Isus începe drumul spre mâini, adică spre faptele de milostenie. Îmi spunea un episcop, zilele trecute, că în catedrala sa şi în alte biserici a făcut porţi de milostivire de intrare şi de ieşire. Eu am întrebat: „De ce ai făcut asta?” – „Pentru că o poartă este pentru a intra, a cere iertarea şi a avea milostivirea lui Isus; cealaltă este poarta milostivirii de ieşire, pentru a duce altora milostivirea, cu faptele noastre de milostenie”. Dar este inteligent acest episcop! Şi noi să facem acelaşi lucru cu drumul care merge de la inimă la mâini: să intrăm în biserică prin poarta milostivirii, pentru a primi iertarea lui Isus, care ne spune „Scoală-te! Mergi, mergi!”; şi cu acest „mergi!” – în picioare – să ieşim pe poarta de ieşire. Este Biserica în ieşire: drumul milostivirii care merge de la inimă la mâini. Parcurgeţi aceste drumuri!

Franciscus

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.