Categorii

Audienţa generală de miercuri 1 mai 2019

Cateheze despre „Tatăl nostru” – 14: Şi nu ne duce pe noi în ispită

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuă cateheza despre „Tatăl nostru”, ajungând de acum la penultima invocaţie: „Şi nu ne duce pe noi în ispită” (Mt 6,13). O altă versiune spune: „Nu ne lăsa să cădem în ispită”. „Tatăl nostru” începe în manieră senină: ne face să dorim ca marele proiect al lui Dumnezeu să se poată împlini în mijlocul nostru. Apoi aruncă o privire asupra vieţii şi ne face să cerem ceea ce avem nevoie în fiecare zi: „pâinea cea de toate zilele”. Apoi rugăciunea se îndreaptă spre relaţiile noastre interpersonale, adesea poluate de egoism: cerem iertarea şi ne angajăm s-o dăm. Dar cu această penultimă invocaţie dialogul nostru cu Tatăl ceresc intră, ca să spunem aşa, în miezul dramei, adică pe terenul confruntării dintre libertatea noastră şi cursele celui rău.

Aşa cum se ştie, expresia originală greacă conţinută în Evanghelii este dificil de a o reda în manieră exactă, şi toate traducerile moderne sunt un pic şchiopătoare. Însă cu privire la un element putem converge în manieră unanimă: oricum s-ar înţelege textul, trebuie să excludem că Dumnezeu este protagonistul ispitelor care ameninţă drumul omului. Ca şi cum Dumnezeu ar sta la pândă pentru a întinde curse şi capcane fiilor săi. O interpretare de acest gen contrastează înainte de toate cu textul însuşi şi este departe de imaginea lui Dumnezeu pe care Isus ne-a revelat-o. Să nu uităm: „Tatăl nostru” începe cu „Tată”. Şi un tată nu întinde capcane fiilor. Creştinii nu au de-a face cu un Dumnezeu invidios, în competiţie cu omul, sau care se distrează să-l pună la încercare. Acestea sunt imaginile atâtor divinităţi păgâne. Citim în Scrisoarea lui Iacob apostolul: „Nimeni să nu spună când este ispitit: «De la Dumnezeu sunt ispitit» pentru că Dumnezeu nu poate fi ispitit la rău şi nici nu ispiteşte pe nimeni” (1,13). Mai degrabă este adevărat contrariul: Tatăl nu este autorul răului, niciunui fiu care îi cere un peşte nu-i dă un şarpe (cf. Lc 11,11) – aşa cum învaţă Isus – şi când răul se arată în viaţa omului, luptă alături de el, pentru ca să poată fi eliberat de rău. Un Dumnezeu care mereu luptă pentru noi, nu împotriva noastră. Este Tatăl! În acest sens noi ne rugăm „Tatăl nostru”.

Aceste două momente – încercarea şi ispita – au fost prezente în mod misterios în viaţa lui Isus însuşi. În această experienţă Fiul lui Dumnezeu s-a făcut complet fratele nostru, într-o manieră care atinge aproape scandalul. Şi tocmai aceste texte evanghelice ne demonstrează că invocaţiile cele mai dificile din „Tatăl nostru”, cele care încheie textul, au fost deja ascultate: Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri, ci în Isus El se manifestă ca „Dumnezeul-cu-noi” până la consecinţele extreme. Este cu noi atunci când ne dă viaţa, este cu noi în timpul vieţii, este cu  noi în bucurie, este cu noi în încercări, este cu noi în tristeţi, este cu noi în înfrângeri, atunci când noi păcătuim, dar mereu este cu noi, pentru că este Tată şi nu ne poate abandona.

Dacă suntem ispitiţi să facem răul, negând fraternitatea cu alţii şi dorind o putere absolută despre tot şi toţi, Isus a combătut deja pentru noi această ispită: o atestă primele pagini din Evanghelii. Imediat după ce a primit botezul de la Ioan, în mijlocul mulţimii păcătoşilor, Isus se retrage în pustiu şi este ispitit de Satana. Astfel începe viaţa publică a lui Isus, cu ispita care vine de la Satana. Satana era prezent. Atâţia oameni spun: „Dar de ce să vorbim despre diavol care este un lucru vechi? Diavolul nu există”. Dar priveşte ce anume te învaţă Evanghelia: Isus s-a confruntat cu diavolul, a fost ispitit de Satana. Însă Isus respinge fiecare ispită şi iese victorios. Evanghelia lui Matei are o notă interesantă care încheie duelul dintre Isus şi Duşman: „Atunci diavolul l-a lăsat. Şi iată că veneau îngeri şi îi slujeau” (4,11).

Dar şi în timpul încercării supreme Dumnezeu nu ne lasă singuri. Când Isus se retrage ca să se roage în Ghetsemani, inima sa este invadată de o angoasă de nedescris – aşa le spune discipolilor – şi El experimentează singurătatea şi abandonarea. Singur, cu responsabilitatea tuturor păcatelor lumii pe umeri; singur, cu o angoasă de nedescris. Încercarea este atât de sfâşietoare încât se întâmplă ceva neaşteptat. Isus nu cerşeşte niciodată iubire pentru El însuşi, şi totuşi în acea noapte simte sufletul său trist până la moarte şi atunci cere apropierea prietenilor săi: „Rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine!” (Mt 26,38). Aşa cum ştim, discipolii, copleşiţi de un somn cauzat de frică, au adormit. În timpul agoniei, Dumnezeu îi cere omului să nu-l abandoneze, şi omul în schimb doarme. În timpul în care omul cunoaşte încercarea sa, Dumnezeu în schimb veghează. În momentele cele mai urâte din viaţa noastră, în momentele cele mai suferinde, în momentele cele mai neliniştitoare, Dumnezeu veghează cu noi, Dumnezeu luptă cu noi, este mereu aproape de noi. De ce? Pentru că este Tată. Aşa am început rugăciunea: „Tatăl nostru”. Şi un tată nu-şi abandonează fiii. În noaptea aceea de durere a lui Isus, de luptă, sunt ultimul sigiliu al Întrupării: Dumnezeu vine ca să ne găsească în abisurile noastre şi în travaliile care presară istoria.

Este întărirea noastră în ora încercării: a şti că acea vale, de când Isus a străbătut-o, nu mai este dezolată, ci este binecuvântată de prezenţa Fiului lui Dumnezeu. El nu ne va abandona niciodată!

Aşadar îndepărtează de la noi, Dumnezeule, timpul încercării şi al ispitei. Dar când va veni pentru noi acest timp, Tată al nostru, arată-ne că nu suntem singuri. Tu eşti Tatăl. Arată-ne că Cristos deja a luat asupra sa şi povara acelei cruci. Arată-ne că Isus ne cheamă s-o purtăm cu El, abandonându-ne încrezători iubirii tale de Tată. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.