Categorii

Audienţă acordată participanţilor la Întâlnirea internaţională de pastoraţie vocaţională promovată de Congregaţie pentru Cler (21 octombrie 2016)

papa-vocatiiDomnilor cardinali,

Iubiţi fraţi episcopi şi preoţi,

Fraţi şi surori,

Vă primesc cu bucurie la sfârşitul Întâlnirii voastre, organizate de Congregaţia pentru cler, şi îi mulţumesc cardinalului Beniamino Stella pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat în numele tuturor.

Vă mărturisesc că am mereu un pic de teamă în a folosi unele expresii obişnuite din limbajul nostru eclezial: „pastoraţie vocaţională” ar putea să ne facă să ne gândim la unul dintre multele sectoare ale acţiunii ecleziale, la o funcţie din curie sau, eventual, la elaborarea unui proiect. Nu spun că acest lucru nu este important, ci există mult mai mult: pastoraţia vocaţională este o întâlnire cu Domnul! Când îl primim pe Cristos trăim o întâlnire decisivă, care face lumină asupra existenţei noastre, ne scoate afară din neliniştea lumii noastre mici şi ne face să devenim discipoli îndrăgostiţi ai Învăţătorului.

Nu întâmplător aţi ales ca titlu al Întâlnirii voastre „Miserando atque eligendo”, cuvântul lui Beda Venerabilul (cf. Om. 21: CCL 122, 149; Liturgia Horarum, 21 sept., Officium lectionis, lectio II). Voi ştiţi – am spus asta alte dăţi – că am ales acest moto amintindu-mi de anii tinereţii în care am simţit puternică chemarea Domnului: nu a avut loc ca urmare a unei conferinţe sau datorită unei teorii frumoase, ci pentru că am experimentat privirea milostivă a lui Isus asupra mea. Aşa a fost, vă spun adevărul. Aşadar, este frumos că aţi venit aici, din multe părţi ale lumii, să reflectaţi asupra acestei teme, dar, vă rog, să nu se termine totul cu o întâlnire frumoasă! Pastoraţia vocaţională înseamnă a învăţa stilul lui Isus, care trece prin locurile vieţii zilnice, se opreşte fără grabă şi, privindu-i pe fraţi cu milostivire, îi conduce la întâlnirea cu Dumnezeu Tatăl.

Evangheliştii evidenţiază adesea un amănunt din misiunea lui Isus: El iese pe străzi şi porneşte la drum (cf. Lc 9,51), „străbate cetăţi şi sate” (cf. Lc 9,35) şi merge în întâmpinarea suferinţelor şi speranţelor poporului. Este „Dumnezeu cu noi”, care trăieşte în mijlocul caselor fiilor săi şi nu se teme să se amestece cu mulţimea din oraşele noastre, devenind ferment de noutate acolo unde oamenii luptă pentru o viaţă diferită. Şi în cazul chemării lui Matei găsim acelaşi detaliu: mai întâi Isus iese din nou ca să predice, apoi îl vede pe Levi aşezat la postul lui de vamă şi, în sfârşit, îl cheamă (cf. Lc 5,27). Putem să ne oprim asupra acestor trei verbe, care indică dinamismul oricărei pastoraţii vocaţionale: a ieşi, a vedea, a chema.

Înainte de toate: a ieşi. Pastoraţia vocaţională are nevoie de o Biserică în mişcare, capabilă să lărgească propriile graniţe, măsurându-le nu după îngustimea calculelor umane sau după frica de a greşi, ci după măsura largă a inimii milostive a lui Dumnezeu. Nu poate să existe un semănat rodnic de vocaţii dacă rămânem pur şi simplu închişi în „criteriul pastoral comod al lui «mereu s-a făcut aşa», fără „a fi îndrăzneţi şi creativi în această misiune de a regândi obiectivele, structurile, stilul şi metodele evanghelizatoare din propriile comunităţi” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 33). Trebuie să învăţăm să ieşim din rigidităţile noastre care ne fac incapabili să comunicăm bucuria Evangheliei, din formulele standardizate care adesea rezultă că sunt anacronice, din analizele preconcepute care închid viaţa persoanelor în scheme reci. A ieşi din toate acestea.

Cer asta mai ales păstorilor Bisericii, episcopilor şi preoţilor: voi sunteţi principalii responsabili ai vocaţiilor creştine şi sacerdotale, şi această misiune nu se poate izola la un oficiu birocratic. Şi voi aţi trăit o întâlnire care a schimbat viaţa voastră, când un alt preot – parohul, duhovnicul, directorul spiritual – v-a făcut să experimentaţi frumuseţea iubirii lui Dumnezeu. Şi tot aşa şi voi: ieşind, ascultându-i pe tineri – e nevoie de răbdare! –, puteţi să-i ajutaţi să discearnă mişcările inimii lor şi să orientaţi paşii lor. Este trist când un preot trăieşte numai pentru el însuşi, închizându-se în fortăreaţa sigură a casei parohiale, a sacristiei sau a grupului restrâns a „celor foarte credincioşi”. Dimpotrivă, suntem chemaţi să fim păstori în mijlocul poporului, capabili să animăm o pastoraţie a întâlnirii şi de a dedica timp pentru a primi şi a asculta pe toţi, în special pe tineri.

Al doilea: a vedea. A ieşi, a vedea. Când trece pe străzi, Isus se opreşte şi întâlneşte privirea celuilalt, fără grabă. Acest lucru face atrăgătoare şi fascinantă chemarea sa. Astăzi, din păcate, graba şi viteza stimulilor la care suntem supuşi nu lasă întotdeauna spaţiu acelei tăceri interioare în care răsună chemarea Domnului. Uneori, este posibil să existe acest risc şi în comunităţile noastre: păstori şi lucrători pastorali cuprinşi de grabă, excesiv de preocupaţi de lucrurile care trebuie făcute, care riscă să cadă într-un activism organizator gol, fără a reuşi să se oprească pentru a întâlni persoanele. În schimb, Evanghelia ne arată că vocaţia începe de la o privire de milostivire care s-a îndreptat spre mine. Este acel termen: „miserando”, care exprimă în acelaşi timp îmbrăţişarea ochilor şi a inimii. Aşa l-a privit Isus pe Matei. În sfârşit, acest „vameş” n-a perceput asupra sa o privire de dispreţuire sau de judecată, ci s-a simţit privit înăuntru cu iubire. Isus a sfidat prejudecăţile şi etichetele mulţimii; a creat un spaţiu deschis, în care Matei a putut să revadă propria viaţă şi să înceapă un drum nou.

Aşa îmi place să gândesc stilul pastoraţiei vocaţionale. Şi, permiteţi-mi, în acelaşi mod îmi imaginez privirea oricărui păstor: atent, nu grăbit, capabil să se oprească şi să citească în profunzime, să intre în viaţa celuilalt fără a-l face să se simtă vreodată nici ameninţat nici judecat. Este o privire, aceea a păstorului, capabilă să provoace uimire pentru Evanghelie, să trezească din aţipeala în care cultura consumismului şi a superficialităţii ne cufundă şi să provoace întrebări autentice despre fericire, mai ales în tineri. Este o privire de discernământ, care însoţeşte persoanele, fără a lua în stăpânire conştiinţa lor, fără a pretinde să controleze harul lui Dumnezeu. În sfârşit, este o privire atentă şi vigilentă şi, pentru aceasta, este mereu chemată să se purifice. Şi când este vorba despre vocaţiile sacerdotale şi despre intrarea în Seminar, vă rog să faceţi discernământ în adevăr, să aveţi o privire atentă şi precaută, fără lejerităţi sau superficialităţi. Spun asta îndeosebi fraţilor episcopi: vigilenţă şi prudenţă. Biserica şi lumea au nevoie de preoţi maturi şi echilibraţi, de păstori zeloşi şi generoşi, capabili de apropiere, ascultare şi milostivire.

A ieşi, a vedea şi, a treia acţiune, a chema. Este verbul tipic al vocaţiei creştine. Isus nu face discursuri lungi, nu încredinţează un program la care trebuie aderat, nu face prozelitism, nici nu oferă răspunsuri preconfecţionate. Adresându-se lui Matei, se limitează să spună: „Urmează-mă!”. În acest mod, trezeşte în el fascinaţia de a descoperi o nouă ţintă, deschizând viaţa sa spre un „loc” care merge dincolo de biroul său mic unde era aşezat. Dorinţa lui Isus este de a pune persoanele în mişcare, de a le zgâlţâi dintr-un sedentarism letal, de a elimina iluzia că se poate trăi fericit rămânând aşezaţi comod între propriile siguranţe.

Această dorinţă de căutare, care se află adesea în cei mai mulţi tineri, este comoara pe care Domnul o pune în mâinile noastre şi pe care trebuie s-o îngrijim, s-o cultivăm şi s-o facem să odrăslească. Să privim la Isus, care trece de-a lungul malurilor existenţei, adunând dorinţa celui care caută, dezamăgirea unei nopţi de pescuit care a mers rău, setea arzătoare a unei femei care merge la fântână ca să ia apă, sau nevoia puternică de a schimba viaţa. Tot aşa, şi noi, în loc de a reduce credinţa la o carte de reţete sau la un ansamblu de norme de respectat, putem să-i ajutăm pe tineri să-şi pună întrebările corecte, să pornească la drum şi să descopere bucuria Evangheliei.

Ştiu bine că misiunea voastre nu este una uşoară şi că, uneori, în pofida unei angajări generoase, rezultatele pot fi puţine şi riscăm frustrarea şi descurajarea. Dar dacă nu ne închidem în plângeri şi continuăm să „ieşim” pentru a vesti Evanghelia, Domnul rămâne alături de noi şi ne dăruieşte curajul de a arunca năvoadele şi atunci când suntem obosiţi şi dezamăgiţi pentru că nu am pescuit nimic.

Mai ales episcopilor şi preoţilor aş vrea să le spun: perseveraţi în a deveni aproapele, în proximitate – acea synkatabasis a Tatălui şi a Fiului cu noi –; perseveraţi în a ieşi, în a semăna Cuvântul, cu priviri de milostivire. Acţiunii voastre pastorale, discernământului vostru şi rugăciunii voastre este încredinţată pastoraţia vocaţională. Aveţi grijă s-o promovaţi adoptând metodele posibile, exercitând arta discernământului şi dând impuls, prin evanghelizare, temei vocaţiilor la preoţie şi la viaţa consacrată. Nu vă fie frică să vestiţi Evanghelia, să întâlniţi, să orientaţi viaţa tinerilor. Şi nu fiţi timizi în a le propune calea vieţii sacerdotale, arătând, înainte de toate cu mărturia voastră bucuroasă, că este frumos a-l urma pe Domnul şi a-i dărui Lui viaţa pentru totdeauna. Şi, ca fundament al acestei opere, amintiţi-vă mereu să vă încredinţaţi Domnului, implorând de la El noi lucrători pentru secerişul său şi susţinând iniţiativele de rugăciune în sprijinul vocaţiilor.

Am încredere ca aceste zile – în care a circulat atâta bogăţie, graţie şi raportorilor care au participat – să poată contribui ca să amintească faptul că pastoraţia vocaţională este o misiune fundamentală în Biserică şi cheamă în cauză slujirea păstorilor şi a laicilor. Este o misiune urgentă pe care Domnul ne cere s-o îndeplinim cu generozitate. Vă asigur rugăciunea mea; şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.